Jurnal de croaziera - Zero (sau drumul spre locul in care rasare luna)

Minutul 91 si cateva secunde. Romania a batut Belarus cu 3-1, iar arogantului de Hristo Stoickov ii curg apele prin costum. Nu stiu daca e de la ploaie sau de la golul egalizator al olandezilor. Azi-dimineata, cand am plecat de acasa, purtam (uitasem ca e zi de meciuri) un tricou portocaliu pe care scria chiar Holand.

Minutul 91 si cateva secunde. Romania a batut Belarus cu 3-1, iar arogantului de Hristo Stoickov ii curg apele prin costum. Nu stiu daca e de la ploaie sau de la golul egalizator al olandezilor. Azi-dimineata, cand am plecat de acasa, purtam (uitasem ca e zi de meciuri) un tricou portocaliu pe care scria chiar Holand. Colegii m-au determinat sa il schimb. Dar nu din considerente fotbalistice. In vreme ce ne fofilam printre stropii de ploaie in masinile ce urmau sa ne duca din redactie spre Tulcea s-au ingramadit sa ma felicite, ca si cum la 38 de ani te bucuri nevoie mare ca a mai trecut unul din viata ta. Cadoul lor? Promisiunea ca vom face treaba buna (garantez pentru asta!) si un tricou pe care au imprimat zambetul flamand al Cuviosului Gurmandiu, primul (cronologic) dintre cei doi gugustiuci aciuiti in biroul reporterilor speciali ai Jurnalului National. Colegul nostru de mic dejun, gustare si pranz la pachet.

Cu mici exceptii ne-am inghesuit cu totii in microbuz (in etapele caravanelor din ultimii ani toata lumea se grabea sa prinda cate un loc in masinile "mici"). Si, iata-ne, pe drum, intrebandu-ne ce vom mai fi uitat pe acasa. De un lucru suntem siguri: Sorin nu si-a luat lansetele cu care ne-a tot amenintat in zilele din urma si prin viu grai, dar si pe blogul membrilor expeditiei, jurnalul nostru electronic pe care il puteti accesa la adresa http://360.yahoo.com/croazierajn. Acolo vom scrie tot ceea ce ramane nepovestit in paginile ziarului si ne vom impartasi emotiile. Vom fi acolo sa discutam cu dumneavoastra in fiecare seara. Ne puteti acolo trage de urechi si invita sa va descoperim povestile despre Dunare.

O Dunare pe care am intalnit-o in Tulcea, unde ne-am despartit de masini si am urcat pe salupele rapide ce ne-au adus la Sulina (multumesc, Iulian, pentru acest din urma cadou de ziua mea; e o placere sa pilotezi; cineva drag mie iti tansmite ca ai fost total inconstient sa lasi zece oameni, aparatura foto si video si ditai salupa pe mana mea).

Am ajuns la Sulina pe inserat si ne-a coplesit senzatia ciudata de a ne numara printre primii romani care vad, in aceasta seara de 7 octombrie, luna, cat e ea de plina. Nu doar pentru ca norii s-au imprastiat ci, si pentru ca, de fapt, ne aflam in cel mai rasaritean punct al Romaniei. De fapt, Carmen si Sorin si-au propus sa afle cum simt oamenii Sulinei: incepe Romania aici sau se termina?