Viata traita la cotele Dunarii

Ceata. Vasul care remorcheaza pontonul nostru plutitor nu se mai vede. Nu se zareste nici macar franghia care ne leaga de vasul remorcher. Din cand in cand se mai arata malul bulgaresc...

"Aprindeti toate luminile! Daca noi nu vedem prea bine, radarul nu mai face fata, macar sa fim vazuti la timp!", ne striga un membru al echipajului. Si taman cand incepem sa numaram vestele si colacii de salvare vine ajutorul neasteptat: un remorcher care ne deschide drumul.

Ne legam de remorcherul Bazias si ne recapatam calmul. Usor-usor se risipeste ceata si se dezleaga limbile marinarilor de pe Bazias. Sunt oameni care stau aproape trei sferturi din ani pe apa. Pe Dunare. Fac asta de 20, 30, 40 de ani si spun ca au invatat Dunarea centimetru cu centimetru, ca ar putea naviga, fara probleme, cu ochii inchisi.

Intram in cabina timonierului, un barbat trecut de 40 de ani, cu ochelari de soare fumurii, cu parul lung, deja incaruntit. Arata ca un motociclist. Invarteste timona cu mare lejeritate. Ne atrage atentia insa manusa gaurita pe care o poarta: "Sa tot aiba 20.000 de kilometri!", ne explica razand timonierul si ne marturiseste ca nu va schimba manusa prea curand. E singura lui dovada palpabila a curselor lungi pe Dunare. Voiaje care ii fac pe marinari sa spuna ca acasa pentru ei inseamna pe apa, ca pe uscat se plictisesc…

Sase membri are echipajul de pe Bazias. Inainte de ’89, pe un astfel de vas lucrau cel putin 16 marinari; acum fiecare are… cumul de functii. Comandantul, spre exemplu, e si bucatar. A invatat sa faca de mancare de la alti marinari, se declara expert in ale gastronomiei, dar recunoaste ca acasa, acasa pe uscat, nu gateste decat nevasta. Comandantul e un personaj cu mult simt al umorului si chef de vorba. Ne povesteste ca marinaria nu mai e ca inainte de ’89, nu mai are acelasi farmec. "Pe la douazeci si ceva de ani am vrut sa fug din tara — ne marturiseste capitanul — imi facusem cu un coleg planul. El a plecat in voiaj inaintea mea si a ramas afara. Pe sora-sa au dat-o afara din facultate, pe maica-sa, de la serviciu, ii luau noaptea la interogatorii… Am vazut care sunt urmarile si am renuntat!" De altfel, mai toti membrii echipajului recunosc ca au ales marinaria ca sa aiba libertate, sa poata merge in strainatate. Le place: nu au program fix, nu semneaza condica. Totusi, acum, cand granitele sunt deschise, meseria si-a pierdut din farmecul de altadata, ne explica oamenii Dunarii, care nu se feresc sa recunoasca faptul ca nu si-au mai putut convinge copiii sa le calce pe urme.

COTE CU AUDIENTA. Se apropie ora pranzului si marinarii cauta nerabdatori la un radio micut frecventa Radio Romania Actualitati. Se dau cotele apelor Dunarii, pe care un marinar le trece meticulos intr-un registru. E de bine! Apele sunt in usoara crestere, dupa ce saptamani de-a randul au scazut vazand cu ochii. E greu pentru noi sa intelegem ce inseamna sa traiesti in functie de cotele Dunarii. Ce inseamna sa stai blocat cu nava la praguri zile de-a randul. Dar marinarii de pe remorcherul Bazias ne fac usor-usor sa intelegem. Ne fac partasii altor secrete marinaresti. Le aflati intr-un reportaj, in aceasta seara, la Observator, Antena 1, ora 19:00.

CONFESIUNE "Pe la douazeci si ceva de ani am vrut sa fug din tara - ne marturiseste capitanul - imi facusem cu un coleg planul. El a plecat in voiaj inaintea mea si a ramas afara. Pe sora-sa au dat-o afara din facultate, pe maica-sa, de la serviciu, ii luau noaptea la interogatorii… Am vazut care sunt urmarile si am renuntat!" Comandantul remorcherului Bazias