TIMIŞOARA 1989 / "Tată, noi suntem copii, ce să ne facă nouă?"

Remember

Au trecut 19 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989. Vâltoarea evenimentelor de atunci a suprimat egalitarismul ca principiu de organizare al unui idilic "paradis" social, practic irealizabil. A spulberat un sistem de represiune care se considera infailibil şi invincibil. A răvăşit destine. A ridicat şi a coborât lideri. În mai puţin de o săptămână imposibilul a devenit ¬posibil. Dictatura a murit de Crăciun. Au rămas în urmă eroi ştiuţi şi neştiuţi, destine sfărâmate, destine ¬asumate, întrebări la care s-a răspuns şi, mai ales, întrebări la care nu s-a răspuns. Încă.
Dorim să păstrăm vie amintirea acelor zile şi pentru cei care nu le-au trăit. Dorim să transmitem mai departe memo¬ria acelor clipe ca pe o moştenire de suflet românesc către generaţiile care vin din urmă. Onorăm fervoarea ¬inimilor topite de idealurile minu¬nate ale acelor zile unice reluând cele mai interesante şi remarcabile mărturii despre evenimentele de atunci.
Totul a început mai întâi la Timişoara, devenit la 19 decembrie 1989 primul oraş liber al unei Românii îngenun¬cheate de comunism. Să ne amintim me¬reu că timişorenii au strigat primii: "Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!". Şi previziunile lor s-au împlinit.

A fost un fel de Forrest Gump al revoluţiei de la Timişoara. A cunoscut doctrina comunistă la 4 ani, când
CAP-iştii i-au evacuat familia, pentru că tatăl său nu a vrut să se supună colectivizării. A participat la toate tentativele de revoluţie înainte de ’89, organizate în Timişoara. În decembrie ’89 a ieşit în stradă, pentru că nu mai putea trăi cu mentalitatea aceea de şobolan.

Ioan Savu e un bănăţean tipic. A trăit într-o familie de gospodari lăsaţi în tălpile goale de comunişti. S-a căsătorit cu femeia care l-a determinat să acumuleze înţelepciunea de a înţelege viaţa fără patimă. A făcut trei copii pe care i-a învăţat să trăiască vertical, indiferent de greutăţi. Pentru ei a ieşit în stradă în decembrie ’89 şi s-a nimerit liderul revoluţionarilor. Trebuia să facă ceva, trebuia să explice copiilor mai târziu ce s-a întâmplat cu-adevărat "la revoluţie". A fost unul dintre aceia care a crezut sincer că oamenii mor pentru o viaţă mai bună.

Acum, după 15 ani de analiză a revoluţiei personale, nu pune la îndoială aportul serviciilor secrete la evenimentele de-atunci, dar crede cu toată puterea unui bănăţean că, dacă nu ar fi existat sângele oamenilor simpli, pecetea schimbării ar fi fost falsă.

SEMNALUL
"În decembrie ’87, după evenimentele din Braşov, dacă te plimbai prin Timişoara, treceau diverşi indivizi pe lângă tine, aşa, pe stradă, şi-ţi spuneau aproape şoptit: «Dacă eşti român, vino pe 1 ianuarie în Piaţa Libertăţii»", povesteşte Ioan Savu. Spune că revoluţia din ’89 a fost pregătită cu doi ani înainte, cel puţin. Manifestaţiile din Timişoara, afişele anticomuniste de la vremea respectivă nu erau degeaba. Ele transmiteau semnificaţia pregătirii unei schimbări pe care nici unul dintre oamenii de bun-simţ nu o putea ignora. "M-am consultat cu soţia dacă să mă duc sau nu la această manifestaţie anunţată în ’87. I-am spus că eu nu mai pot trăi cu mentalitatea asta de şobolan. Cred că nu poate să fie ceva mai cumplit decât să-ţi fie ruşine de copiii tăi. Eu nu puteam sta aşa deoparte când în Timişoara se întâmplau lucrurile astea, la care la vremea aceea nu aveam o explicaţie concretă. Dar simţeam că se întâmplă ceva", explică Ioan Savu. În Banat şi nu numai, pe scara de valori a unui copil, poziţia tatălui este foarte bine definită. «Când tata spune ceva, întreaga lume îl poate contrazice, acela este adevărul!» Eu n-aveam ce să le spun copiilor mei, în cazul în care m-ar fi întrebat mai târziu şi sigur m-ar fi întrebat ce am făcut la revoluţie. Nu puteam să le spun că am stat în casă şi m-am uitat la televizor. Ce le spune tata aia e beton. Dacă reuşeşti prin laşitate sau prin adevăruri strâmbe să dărâmi încrederea copilului, atunci i-ai distrus personalitatea. Asta este ceea ce m-a determinat pe mine să merg în revoluţie", argumentează Ioan Savu.

DAMIGEANA
"În ’88 am fost în Piaţa Unirii. Era o atmosferă bacoviană, apăsătoare. Nu era nimeni acolo. Oamenii luau apă de la izvor. Şi nevastă-mea mi-a dat o damigeană, când am plecat, ca momeală. Dacă mă prind securiştii să spun că merg după apă, nu la manifestaţie. Oamenii s-au strâns în piaţă şi se uitau pe clădiri să vadă dacă nu sunt unii care ne urmăresc. Erau în câteva locuri maşini ale Miliţiei şi oameni care veneau şi plecau, nu stătea nimeni", povesteşte Ioan Savu. În tinereţe a făcut foarte multe fotografii. Învăţase din asta să cunoască figurile umane. "Asta m-a ajutat în piaţă să recunosc pe unul sau pe altul, dacă e preotul sau miliţianul. Îi ştiam pe ăia îmbrăcaţi în haine de piele care de pe unde sunt. Nu ştiam dacă manifestaţia e în Piaţa Revoluţiei sau în Piaţa Operei. Trecătorii aceia de care vă povesteam spuneau aceste două locaţii. Am mers şi în cealaltă piaţă şi nici acolo nu am văzut pe nimeni să staţioneze. Erau grupuri de oameni care circulau, nimeni nu stătea locului. Acolo, însă, am întâlnit un tânăr ofiţer de Securitate căruia îi făcusem fotografii la nuntă şi cu care am crezut că sunt prieten. M-a întrebat ce fac şi când i-am spus că am fost în Piaţa Unirii parcă l-am electrocutat. În clipa aceea m-am speriat şi am dus aşa damigeana din spate, unde o ascunsesem, şi i-am spus că am fost după apă. Manifestaţia din 1988 aşa s-a terminat, iar eu eram nemulţumit, pentru că nu se întâmplase nimic".

PRIMA ZI DE REVOLUŢIE
Înainte de ’89, timişorenii erau favorizaţi din punct de vedere mediatic. Spre deosebire de celelalte zone ale ţării, Timişoara era oraşul cu cele mai multe posturi tv pe ecranul televizorului şi implicit cel mai informat. "Prindeam patru posturi tv şi eram la curent cu ce se întâmpla dincolo. Am văzut «în direct» grevele lui Walesa, căderea zidului Berlinului, premiile Academiei Europene de Film şi altele. Erau nişte lucruri cu care eram familiarizaţi. Aşteptarea schimbării, chiar dacă nu era conştientă, oricum era pregătită", povesteşte Ioan Savu. "Aşa că, în 16 decembrie 1989, când m-a sunat un prieten şi mi-a spus: «Haideţi, măi, că sunt zeci, sunt mii în Piaţa Operei, gata, a început!», nu vă închipuiţi ce am simţit. Mi-am luat cel mai bun prieten, ne-am urcat în maşină şi am încercat pe diverse trasee să pătrundem în Piaţa Operei, dar nu a fost posibil. Pe la toate intrările unde încercam erau maşini cu soldaţi care debarcau în fugă”. De data asta, modalitatea de manifestare era ceva mai evidentă, spre deosebire de anul ’88? "Grupurile de manifestanţi nu erau compacte şi, mai ales, nu stăteau locului, ci traversau centrul dintr-o parte în cealaltă", explică Ioan Savu. "Încercam să ne alipim acestor grupuri şi nici nu era greu să facem asta, pentru că oamenii te săltau de pe trotuar. Pentru că ne era foarte frică, am hotărât cu prietenul meu că, dacă ne prind securiştii, le spunem că am fost la tăierea porcului. Asta se întâmpla pe 16 decembrie seara, atunci când l-au săltat pe Tökes. Povestea e că ei începuseră să tragă şi ne era totuşi frică…"

SPĂRGĂTORII
"În 17 decembrie am ajuns iar în Piaţa Maria şi am văzut cum stăteau viclenii (n.r. – securiştii) din capăt în capăt", spune Ioan Savu. Dimineaţa, geamgiii reparau vitrinele sparte, dar nu puteau să facă asta peste tot şi într-un timp foarte scurt, aşa cum şi-ar fi dorit. Şi oamenii erau adunaţi cu miile. "Era foarte important că erau mulţi. Dacă până în ’89 fuseseră puse doar câteva afişe îndrăzneţe cu «Jos Ceauşescu!», pe care oamenii le vedeau sau nu, de data asta vitrinele sparte erau văzute de câteva mii de oameni, ceea ce era un semn că acum se putea schimba totul. Cei de la Armată au făcut o mare greşeală atunci când au venit cu fanfara, pentru că au iritat oamenii". După ei, au trecut şi cele două elicoptere, care au avut acelaşi efect. "Zgomotul acela de elicopter parcă făcea să-ţi vibreze diafragma, şi asta mai tare te îndârjea. Să ştiţi că nu oamenii simpli au fost cei care au spart geamurile. Au găsit nişte specialişti să facă treaba asta. Aveau aşa nişte beţe în mâini cu nişte sârme cu piuliţe şi loveau în vitrină exact acolo unde rezultanta forţelor dădea efectul cel mai bun. Iar oamenii aceştia erau îmbrăcaţi în combinezoane negre. Lucrurile astea le-am văzut atunci, dar nu le-am dat un înţeles, pentru că nici nu contau pentru mine. Abia acum îmi dau seama că totul a fost jucat. Acum e foarte uşor să strigi «Jos Iliescu!», dar pe vremea aceea ţi-era frică să şi gândeşti lucrul acesta".

"SE TRAGE CA LA BEIRUT"
La 17 decembrie, când veniseră TAB-urile în piaţă, erau oameni care loveau maşinăriile cu lăzi goale de portocale… Erau atât de îndârjiţi încât ar fi putut să moară, dar nu puteau fi înfrânţi. "Ardea Consiliul Judeţean, mulţimea era furioasă, se trăgea… La un moment dat, când mă apropiam de această clădire o văd pe fiica mea cu un băiat. În momentul acela am înlemnit. Era în clasa a IX-a şi nu ştiam că avea un prieten. Mi-a pierit tot elanul de revoluţie. I-am întrebat ce caută acolo şi ea mi-a răspuns că mergeau la film. Am vrut să-i scot de acolo şi fiică-mea mi-a zis: «Tată, noi suntem copii, ce să ne facă nouă?». I-am scos cu bine din zonă". Între timp, militarii formaseră centuri. Nu trăgeau în toată lumea. Se trăgea "în funcţie de oameni şi de comandant". "Nu puteai să ieşi de acolo decât dacă părăseai centrul. Se trăgea ca la Beirut. Se trăgea dinspre complexul studenţesc, dinspre centru, dinspre Calea Girocului. Practic, gloanţele zburau peste cartier. În centru erau tineri care înaintau către Operă şi i-am oprit şi le-am spus că se trage acolo şi că au murit oameni. Au spus că nu le pasă de asta. La un moment dat am văzut un rănit şi am chemat ambulanţa. Când a venit, şoferul salvării m-a întrebat dacă e militar sau securist şi eu i-am spus că e un om obişnuit. Atunci, şoferul a vrut să plece şi oamenii s-au năpustit asupra lui să-l bată pentru că nu voia să ia rănitul. Atunci le-am mai spus tinerilor acelora o chestiune care pare acum desuetă. Anume că libertatea nu le-o agaţă nimeni ca pe o insignă în piept şi că zona în care vor ei să meargă este foarte periculoasă. Le-am spus că trebuie să se bată pentru libertate, dar că trebuie să fie înţelepţi şi să nu moară fără nici un rost. Toată noaptea aia s-a tras năucitor. Unii spun că s-a tras cu gloanţe oarbe, dar oamenii nu mor din asta", îşi aminteşte Ioan Savu. În noaptea aceea a dat o ploaie văratică cu tunete şi fulgere, ca o izbăvire. Pe Calea Girocului şi pe alte străzi, unde se trăsese, era plin de sânge… "Am dat telefon unor prieteni din Cluj şi Bucureşti şi le-am spus că în Timişoara se trage ca la Beirut. Ei, care habar nu aveau ce se întâmplă cu noi, mi-au răspuns: «Dar ce ai păţit, ai băut?»". Pur şi simplu ei nu puteau să înţeleagă. Credeau că e ceva în neregulă cu mine".

"ERA SA FIU ÎMPUŞCAT"
În dimineaţa de 18 decembrie, Savu a aflat de la responsabilii de partid că s-a declarat stare de necesitate. "Am plecat acasă cu tramvaiul şi am văzut cordoane de militari care stăteau cu arma la piept şi rânjeau la noi. Înainte de a mă duce la serviciu, am fost la piaţă cu soţia mea şi acolo erau nişte militari, care nu dădeau voie unui individ să treacă printre tarabe", rememorează Ioan Savu. "Pentru că el s-a încăpăţânat să treacă pe-acolo, au tras efectiv după el şi era cât p-aci să ne nimerească şi pe noi". Tot oraşul era plin de gărzi patriotice. Oamenii aceia aveau arme în mâini. "Mi-am dat seama că nu erau muncitorii din fabrici, erau miliţieni sau securişti", precizează Savu. "În zilele acelea s-a tras nebuneşte, dar eu n-am făcut nimic spectaculos, deşi simţeam nevoia. În 19 decembrie dimineaţa am fost la serviciu şi le-am spus prietenilor mei de acolo că, dacă mi se întâmplă ceva, să aibă grijă de nevastă şi copii. Deşi nu făcusem nimic, am simţit nevoia să le spun asta. În 19 s-au stârnit şi muncitorii de la Elba. Din câte am înţeles, au omorât o femeie acolo şi de aici s-au învrăjbit, dar nu am văzut asta".

BĂTAIE LA CONSULAT
"În 20 decembrie, dimineaţa m-am dus la serviciu şi nu aveam stare, aşa că mi-am luat agenda sub braţ. M-am învoit pentru a merge la Centrul de Calcul. În timp ce mă îndreptam spre centru, am văzut coloane de muncitori care urmau acelaşi drum, dar nu erau deloc organizaţi". Unii strigau aici ceva, alţii altceva dincolo. Nu aveau deloc conştiinţa forţei lor. "Ajungând în faţa unei coloane, am observat că începuseră să cânte «Deşteaptă-te, române!», dar nici măcar de asta nu erau în stare, pentru că porniseră tonul greşit şi nu ştiau versurile. Şi atunci m-am gândit să inventez eu o lozincă şi să fug de-a lungul coloanei strigând această lozincă, aşa încât lumea să strige măcar ceva coerent".

A mers şi în Piaţa Operei. Acolo îi chema Ceauşescu pe oameni când ţinea vreo cuvântare în Timişoara şi manifestanţii acolo s-au strâns ca să protesteze în ’89. "Eu mă gândeam că aceste coloane de manifestanţi ar trebui să treacă prin tot oraşul şi nu să se îndrepte direct către Piaţa Operei. Ca să-i vadă toată lumea că s-au răsculat. Nu m-am gândit atunci la simbolul acesta al pieţei. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap că ar exista cineva care-i conduce pe manifestanţi. Eu doar fugeam în lungul coloanei şi le spuneam încotro să meargă. La un moment dat, spre Piaţa Operei, am cerut manifestanţilor să trecem pe lângă Consulatul sârbesc, pentru că această instituţie era singura noastră legătură cu lumea «liberă». Voiam să ştie consulul că în stradă nu au ieşit huliganii, ci Timişoara, care nu mai voia comunism". A încasat şi o bătaie acolo, pentru că cei care stăteau pe margine au crezut că Savu e securist. Şi-a dat seama ulterior că şi sârbii erau comunişti şi chiar dacă a încercat să o dreagă cumva, deja nu mai conta.

"Am pornit iar spre Operă şi, la un moment dat, mi-am dat seama că mi-era foarte sete. M-am oprit într-un Aprozar să-mi cumpăr un suc şi am realizat că nu am bani mărunţi la mine şi vânzătoarea mi-a zis : «Luaţi sucul acela fără să plătiţi, numai să faceţi bine ceea ce faceţi!». Vă povestesc asta ca să înţelegeţi că existau oameni care gândeau normal la vremea respectivă". În drum spre Operă s-a lipit coloanei de manifestanţi un anume Marcu. Acesta era un revoluţionar care
se îmbrăcase într-un cearşaf găurit la cap ca să atragă atenţia.

BOXELE
Pe undeva pe lângă Primărie, mulţimea de muncitori a fost întâmpinată de o coloană de militari şi a fost ameninţată că, dacă înaintează, o să fie împuşcată. "Noi am înaintat, gândindu-ne că nu ne pot omorî pe toţi. Şi militarii au luat-o la fugă. Unul dintre manifestanţi a recunoscut un militar, zicea că e un vecin de-al lui. A vrut să-l îmbrăţişeze. Dar ăla fugise deja. Când am ajuns la Operă, am observat că în balcon erau montate nişte boxe. În faţa Operei era un cordon de securişti, care oprea mulţimea să intre în clădire", spune Savu. Şi-a dat seama că mulţimea era aşteptată acolo. Savu n-a vrut să se oprească acolo "pentru că nu poţi să duci o bătălie pe terenul duşmanului". "Mă gândeam că ăia ne ascultă şi gândurile. Auzisem că cei de la Bucureşti, oficialităţile, veniseră la Consiliul Judeţean, aşa că m-am îndreptat într-acolo. Pe drumul spre Consiliul Judeţean, am trecut împreună cu mulţimea pe la Poştă, pe la Centrul de Calcul şi pe unde mai aveam eu prieteni, ca să-i strâng şi pe ei ca să fim mai mulţi". În faţa Consiliului aşteptau TAB-urile dispuse pe linia de tramvai şi erau deja oameni strânşi acolo. Savu s-a gândit că nu mai era necesară prezenţa lui. "Oricum eram foarte obosit, aşa că am traversat mulţimea şi m-am dus în faţa Consiliului. Mi-am aşezat agenda pe caldarâm şi stăteam şi mă uitam la ce se întâmplă. La un moment dat a ieşit un individ şi a strigat în mulţime să vină doi-trei tovarăşi ca să vorbească cu tovarăşul prim-ministru. M-am gândit atunci că unul sau doi oameni nu pot sintetiza nemulţumirile mulţimii şi nici măcar nu o pot reprezenta. Şi apoi, fiind doar doi, dădeau de bănuit că vor fi cumpăraţi. M-am urcat pe o jardinieră şi am strigat să se ducă vreo 10-15 inşi". În secunda doi a fost ameninţat de un ofiţer de Securitate că va fi împuşcat. "Şi am căzut de pe jardinieră. Atunci m-am gândit că sunt şi eu condamnat să intru printre cei 15. Mă gândeam că nu-i moral să spui altora: «Mergeţi voi acolo unde-i greu». Am intrat printre primii cinci în Consiliu şi am luat cu mine pe unul care zicea că e avocat, pentru că mă gândeam că, chiar dacă legea e strâmbă, o societate civilă are nevoie de avocat. La intrare
ne-au întâmpinat nişte soldaţi înarmaţi, care se îmbrânceau în uşă ca să nu pătrundă mulţimea în clădire".