"175 de minute printre olteniteni"

Oltenita e un targusor a carui viata s-a cam stins din cauza somajului. Aproape 2.000 de olteniteni au luat drumul Spaniei sau Italiei sau si-au cautat de munca pe santierul naval de la Constanta. Ramasitele Canalului Oltenita-Bucuresti, proiect ceausist abandonat, ii fac pe localnici sa viseze inca la portul cu viata ferventa care urma sa devina urbea lor.

Pe strazile Oltenitei oamenii merg la pas si se stiu destul de bine intre ei. Nici un mijloc de transport in comun nu bruiaza nici macar tihna drumului principal. Multi dintre ei au biciclete. Acum cativa ani le erau indispensabile, caci faceau cu ele naveta la santierul naval. De cand santierul e pe tusa, le folosesc pana la piata si inapoi. Dupa ’89, si femeile care lucrasera la Filatura s-au linistit acasa. Erau vreo 3.000 de angajate. Filatura a ajuns in stare de faliment si a fost pusa in lichidare, iar utilajele si masinile care produceau pe timpuri pentru Belgia si Iugoslavia au fost vandute la fier vechi. In 15 ani, numarul locurilor de munca s-a micsorat de patru ori. "Mahalaua din centru" e un cartier plin de someri ca de icre. Iar la periferia orasului se intinde cartierul saracilor: case improvizate din chirpici, fara curent electric.

ORFANI DE INDUSTRIE. O legenda a locului spune ca numele de Oltenita vine de la un om cu stare. "Cica ii zicea Oltean Nita, un hangiu instarit, la care trageau caratorii maglelor de sare si chirigiii de cereale", aflam de la un grup de biciclisti, care s-au strans in centrul orasului la taclale. I-am intrebat daca mai e vreun han acolo. "Nimic, veni raspunsul, Oltenita nu mai are urma de hotel. De s-ar face Oltean Nita ala c-un ochi, s-ar prapadi sa vada ce-a ramas din targul lui", spune zambind nea Vasile Bucur. O alta gura care inghitea destula forta de munca in Oltenita era turnatoria de otel si fonta TUROL, una din investitiile mari ale platformei sudului. Acum mai are vreo 300 de salariati. De cand din activitatea uzinei a fost eliminata turnarea otelului, liniile automate de turnare si tehnologiile destul de performante "au adormit". Spre Valea Rosie, la fabrica de conserve, mai fac naveta doar vreo 50 de angajati, iar la combinatul de porci de la Ulmeni, care producea anual 20.000 de tone de carne, acum mai sunt cativa salariati pentru intretinerea si conservarea unor rase de porci. Cat despre starea depozitului de fermentatia tutunului: doar 10 insi mai primesc leafa. Cei de aici au detinut formule de fermentatie care au ramas secrete zeci de ani. Printre altele era si obtinerea unor tutunuri cu suc de miere de albine, cafea si alte amestecuri.

RESTURI. Gara maritima, digurile aripii de vest a Oltenitei, statiile de betoane amplasate pe tot santierul canalului, magaziile de materiale de constructii, muntii de ciment vrac si balast sunt franturi din rememorarile frecvente ale oltenitenilor. Multi dintre ei, crescuti pe santier. In dreptul Oltenitei, Dunarea s-a lovit de rezistenta podisului prebalcanic al tarmului bulgaresc, ingustandu-si puternic albia. Acest lucru era un avantaj pentru "viitorul" Canal Oltenita-Bucuresti. In ’92, cand s-a deschis Canalul navigabil Dunare-Main-Rin, oltenitenii se si vedeau intr-o Oltenita, nod de tranzit al marfurilor pentru Bucuresti, care putea fi comparat cu Pireul. Au ramas doar cu inchipuirile.

Investitorii straini, care s-au perindat prin zona de ceva ani incoace ca sa testeze locul, au fugit cand au auzit de lipsa gazului metan in Oltenita. Ca sa para o oferta mai rasarita, primarul Milescu incearca acum prin fonduri PHARE sa scape de povara asta cu gazele. Si conductele de apa vechi de 90 de ani dau de furca lui Milescu, care ar avea nevoie de 3,5 milioane de euro pentru a razbate pana la o panza freatica recent descoperita. Vazand cum in zona Hunedoarei economia s-a relansat destul de bine, si asta pentru ca a fost declarata zona defavorizata, presupunand avantaje pentru investitori, primarul a incercat sa obtina statutul asta si pentru Oltenita. Cererea i-a fost respinsa.

LIPSA. Tinerii din Oltenita au plecat in strainatate, iar cei care au ramas se lupta cu somajul

NOROC CU ISTORIA. Vecina Oltenitei e localitatea bulgareasca Turtucaia. De altfel, altii spun ca etimologic Oltenita vine din bulgarescul OT. DEVLNITA, care ar insemna "piatra de hotar". Cimitirul nemtesc si evreiesc din Oltenita, desi deteriorat, arata ca in timp diversele culte au convietuit in liniste. Pana in 1940, evreii din Turtucaia si alte zone ale Durostorului erau inhumati la Oltenita, avand aici Rabin si bisericuta mozaica.

Oltenita mai are 28.000 de suflete. Din ’97 se faleste ca-i municipiu. Are canalizarile infundate, fapt care a ajutat inundatiile recente sa n-o ocoleasca. Daca ii inviti pe olteniteni la vorba, mare lucru despre prezent n-au ce sa-ti zica si o cotesc mereu spre trecut. Iti spun de Tolstoi, care ar fi trecut pe aici cand era locotenent artilerist, de Carol Pop de Szathmary, primul fotograf de razboi care in timpul razboiului din Crimeea a incercat sa prinda pe viu scene de lupta la Oltenita. Iti spun de frustranta tentativa de Canal Oltenita-Bucuresti, iti spun ca "Jupanu" a plecat tanc de aici, dar ca asta nu le-ar fi adus vreun privilegiu.

Str. Heliade Radulescu, prima pe dreapta

Oltenitenii au o strada la care tin mai mult. Nu ca ar avea cine stie ce arhitecturi sau ca ar fi prea eleganta. Ei tin la ea ca la o insigna. E mahalaua in care a copilarit un fost presedinte. Pornim incet pe Bulevardul Marasesti, caruia i se mai spune si Spoitorita, si asta pentru ca e ticsit de rromi. Aflam ca zona e un soi de Ferentari al Oltenitei. Fete tuciurii sparg seminte si baltesc intr-o lene grea. Cautam din priviri un indicator care sa duca la dreapta, pe care sa scrie "H. Radulescu". E o strada ingusta, cu denivelari, cu case de o parte si de alta. Incercam sa dam cu ochii de niste mosneguti care sa fi copilarit cu "Jupanu", sa ne spuna o vorba-doua despre vremurile alea... Aflam ca din gasca de baietandri de prin 1930 si ceva s-au stins toti cei care au ramas pe ulita. Maria Vasile sta in dreptul portii intredeschise si de sub un zambet sfios parca ar vrea sa zica ceva. E vaduva, a fost educatoare si sotia lui Gheorghe, prieten cu "nea Nelu". "Cand ajungea pe aici, tragea la noi", spune femeia. "Imi amintesc ca intr-una din vizitele mai vechi, pe cand era ministrul Tineretului, deci e ceva vreme, a intrat in curte si n-a vrut sa se aseze la masa. A stat in picioare, cred ca o ora, si s-a pus pe mancat cirese direct din pom." Casa in care "Jupanu" a crescut pana la 8 ani a fost demolata si pe locul acela sunt acum doua scari de bloc. Maria Vasile isi aminteste ca "Ionel" locuia doar cu tanti Marita, bunica lui. Doar baraca aprozarului de demult, in jurul careia se juca gasca lu’ "Jupanu", mai aminteste de copilariile din 1938. A scapat de demolare, e ruginita, dar se tine pe picioare.

CRAP À LA ILIESCU

La inceputul lui 2003, Ion Iliescu a devenit nostalgic si a povestit ziaristilor despre preferintele sale culinare: crapul la carton. Crapul - 1 kg - se curata de solzi si intestine, se spala, se scurge si apoi se sareaza. Se asaza un carton alimentar in tava si se unge cu unt sau ulei de masline si se pune pestele pe acesta, iar deasupra se toarna un pahar cu vin alb. Se inveleste pestele cu cartonul si se baga la cuptor 10-15 minute. Cand este inabusit bine, se scoate si se asaza pe platou. Se stropeste cu mujdei de usturoi, in care s-a amestecat boia si marar maruntit.