Alex Leo Serban, despre filmele spurcate la gura

Ce se intampla cu filmul? Cine vorbeste si cum vorbeste acolo? Vorbeste regizorul, vorbesc actorii, personajele sau pur si simplu "auzim" realitatea insasi? Ajuta limbajul, dupa ’89, la mimarea starii de fapt sau la oglindirea fidela a prezentului? Critic, despre cenzura limbajului filmic, cu Alex Leo Serban.

In ansamblu, Alex Leo Serban crede ca "Ceea ce s-a intamplat in filmul romanesc dupa 1989 seamana cu o trezire brusca si brutala la realitate si nu-i tocmai usor sa constati, de azi pe maine, ca limba vorbita pe marele ecran (adica tocmai acolo unde cenzura opera cel mai nemilos) este «bucatica rupta» din cea auzita la colt de strada".

FAKE-UL "DU-TE NAIBII". Calitatea de spectator, desi poate fidel al cinematografelor, nu te-ncarca neaparat si cu un simt obiectiv al interpretarii scenice, al prestatiei actoricesti. Nici specialist intr-ale exprimarii orale nu te face. Cu o singura diferenta: tot omul, intepenit intr-un scaun de cinema sau tolanit in comoditatea fotoliului personal, recunoaste diferenta dintre amabilul romanesc "Du-te naibii" pe post de redare trucata a realitatii si sanatosul "Fuck you" american despre care Alex Leo Serban spune ca reprezinta "definirea psihologica a personajelor". Si, oricum, spune el, "orice ochi, orice ureche (oricat de neexersat sau de afona) «prinde» falsul atunci cand il vede/il aude: daca se vorbeste altfel decat in realitate. Iar pe marele ecran chestia asta suna si mai fals!". "Cu cateva exceptii fericite", aminteste criticul A. L. Serban, "traducatorii" se feresc sa reproduca pe sticla "cuvintele acelea" recurgand la celebrele formule "Du-te naibii" sau "Cara-te". Desigur, tot el atrage atentia aspura faptului ca astfel de judecati nu pot functiona decat dupa ce stim foarte clar ce vrea filmul. Pentru ca daca intentia declarata este aceea de a pune spectatorul fata-n fata cu realitatea cruda a vietii, atunci un "Fuck off" ar fi la el acasa si in traducere neaosa. Desigur, aici s-ar putea ca autorii recentului DOOM sa ne contrazica vehement, aratandu-ne condescendent si didactic ca "acele cuvinte", care-ncep cu "p" si cu "f" (Doamne, ce abjectii!)... nu exista! Ce, ati auzit asa ceva pe strada, sa zicem, la metrou, in curtile liceelor sau la volan?! Desigur ca nu. Si-atunci, de ce sa nu fim rigurosi si sa creionam in filme "dulcea si frumoasa limba ce-o vorbim"?!

MOARTEA Domnului LAZARESCU. Jargonul medical e pe buna dreptate la el acasa

INTELESURI RASTALMACITE. Alex Leo Serban s-a ferit sa dea un verdict generalizat. Dar asta nu l-a impiedicat sa nu aminteasca soarta (romaneasca) tragica a filmelor de peste hotare. In special, a titlurilor acestora. Pe principiul, de asemenea pur romanesc, ca pestele de la cap se-mpute ("Imputi", adica a capata miros rau din cauza alterarii; a intra in putrefactie - zice DEX-ul - Doamne iarta-ne, ca urat cuvant mai e si asta! Cum de-o fi scapat "epurarii" lingvistilor, ca puteam foarte bine sa zicem pur si simplu ca miroase urat... foarte urat!). Cu titlurile, insa, situatia se-arata tragicomica: "Versiunile romanesti ale titlurilor unor filme sunt - adeseori - niste capodopere de comic involuntar! Cazul cel mai flagrant este acela, recent, al filmului "The Constant Gardener", dupa romanul omonim al lui John Le Carre, "tradus" prin... "Prietenie absoluta!" Schepsisul: traducatorii au incurcat borcanele, dand filmului titlul unui alt roman de Le Carre, care urma sa apara. Si nici "Cidade de Deus", celalalt film semnat de brazilianul Fernando Meirelles (care, hotarat lucru, n-are noroc cu traducerile romanesti!), nu a fost prea fericit tradus - prin "Orasul zeilor". Care "zei"?! "Deus" inseamna, pur si simplu, "Dumnezeu", iar "Orasul Domnului" ar fi fost un titlu foarte OK. Mai ales ca nu mai suntem pe vremea lui Ceausescu, cand acest cuvant era interzis..." Dar desigur ca si aici depinde din ce unghi privim: care este deci instanta care interzice. Ca nu-i putem ucide pe toti, nu?!

DESPRE ETICHETA. Imediat dupa 1989, cand pe micile si pe marile ecrane incepeau sa se-nteteasca expresiile "acelea" - ca sa ne exprimam corect politic si sa nu zgandarim pretentiile lexicale ale academicienilor - incepe sa ploua cu asa zisele vulgaritati: "Filmele aparute dupa 1989 - si care au muscat din actualitatea, atatea decenii, refuzata, cu voluptatea celor atatea decenii infometate de realitate - au fost, inca din prima clipa, percepute si etichetate ca "vulgare": pe ecran se vorbea ca-n viata si ca la piata, argotic, poate cu abuz de injuraturi. Dar aceasta relaxare nu era decat efectul atator ani in care filmul romanesc a avut gura cusuta. In plus, vorbim de cativa dintre cei mai violenti ani din istoria Romaniei - cu mineriade, contramineriade s.a.m.d. Filmele imprumutau aceasta violenta (inclusiv la nivelul limbajului) pentru ca, altfel, ar fi insemnat sa minta. Este, asadar, BINE ca filmul romanesc s-a grabit sa-si recastige normalitatea, chit ca aceasta s-a facut cu cateva excese."

ACTUALITATE

In ce priveste "cele mai spurcate la gura" filme din peisajul romanesc de dupa ’89, A. L. Serban da cateva exemple: "Patul conjugal" al lui Mircea Danieliuc, "Balanta" lui Lucian Pintilie, "Marfa si banii" al lui Cristi Puiu si "Furia" lui Radu Muntean, "care se numara si printre cele mai bune". Totusi, "exista putin interes pentru alte segmente ale limbajului post-decembrist: inexistenta scenariilor despre lumea publicitarilor, a brokerilor sau a businessmen-ilor. In schimb, in "Moartea domnului Lazarescu", jargonul medical este - pe buna dreptate - la el acasa". In tot cazul, "lipsa - in mare masura - din filmele romanesti a neologismelor" e neconforma cu "o realitate cat se poate de actuala".