Toamna mieilor - Intorsul oilor de la munte

De generaţii şi generaţii, in fiecare an, in a treia duminică a lunii septembrie, la Baia de Fier vuieşte Gorjul de căntecele şi jocurile ce prăznuiesc intorsul oilor de la munte. Invitaţi de peste şapte sate şi şapte vărfuri de munte vin să sporească o tradiţie prefirată in timpurile imbătrănite ale veacurilor.Â

In fiecare an, in a treia duminică a lunii septembrie, localnicii din Baia de Fier, judeţul Gorj, intămpină toamna prin jocuri şi căntece pastorale:e intorsul oilor de la munte. Invitaţi de peste şapte sate şi şapte vărfuri de munte vin să sporească o tradiţie moştenită de generaţii şi generaţii, din vremurile involburate ale inchegării noastre ca neam, cănd păstoritul era principala ocupaţie a locuitorilor acestor pămănturi.


Dacă ar fi să acceptăm remarca făcută de Cioran, cum că de-a lungul istoriei nu am fost altceva decăt un popor de păstori şi că singura noastră capodoperă populară nu a fost alta decăt "Mioriţa", atunci e de inţeles de ce marile sărbători pastorale - plecatul oilor la munte şi intorsul oilor de la munte - s-au păstrat de atăt amar de vreme. Oamenii de la munte au trăit aproape atemporal. Această atemporalitate n-a fost prestabilită, ca in "Jocul de-a vacanţa" a lui Milhail Sebastian, ci asumată firesc, ca un altfel de joc stabilit de Natură. Nu au trăit sub semnul calendarului, al zilelor şi lunilor inscrise in el, ci sub semnul anotimpurilor şi al astrelor. Au plecat singuri cu oile primăvara pe munte, i-au bătut vănturile, i-au murat ploile, i-au părjolit soarele şi i-au mistuit dorurile. Despre toate astea au doinit abia auziţi de mioare sau au hăulit de au răsunat văile. Adeseori şi-au insoţit glasul cu tănguirile fluierelor ori al cavalelor. Aşa s-au născut căntecele care azi le luminează sărbătorile. Căci nici o plecare şi nici o coborăre a oilor de la munte nu se face fără a sărbători momentul prin căntecele şi jocurile ce intovărăşesc, cu bucurie sau cu tristeţe, singurătăţile de zi şi noapte ale ciobanilor plecaţi să rătăcească printre piscurile munţilor sau Căile Lactee ale nopţilor senine.


SEMNELE CERULUI. La Baia de Fier, pregătirile pentru sărbătoarea de duminică, se făcuseră cu mai multe zile inainte. Peste sat se intindea ca ceaţa o linişte aparentă. Zona centrului era marcată cu triunghiuri multicolore de pănză (ca fanioanele de la fotbal) legate sus de stălpi de curent. Drumul spre scena unde urma să se ţină spectacolul folcloric era, la răndu-i, marcat din loc in loc cu crenguţe de brad proaspăt tăiate. Scena, aflată cam la 2 km de centrul satului, era impodobită cu baloane şi tapetată tot cu crengi de brad. Mirosea a proaspăt, a pădure. Aflată pe un dămb, domina toată poieniţa, ce se deschidea la baza defileului. Cănd coborai dămbul cu scena, peste şosea, se inălţa un munte pleşuv pe care era vopsit, cum scriu copiii cu creta pe asfalt, numele localitaţii: Baia de Fier. Pe la porţi, oamenii ieşiseră la "discuţii libere" sau comentau evenimentul de a doua zi. Un bătrăn cu clop negru pe cap urmărea norii. "Tataie, ce zici, plouă?" "Nu plouă, tată, cum să plouă?! Păi ce, ăştia sunt nori să ne strice nouă sărbătoarea de măine?" "Da’ mata de unde ştii? Ce, ai vorbit cu Cel de Sus?" "Nu vorbii că nu mă ascultă El pe mine, că are alte treburi... Da’ cum să nu ştiu, că sunt cioban de-o viaţă şi ştiu mersul norilor şi semnele cerului." "Dar sărbătoarea de măine mata de cănd ştii că se ţine?"Avea peste 70 de ani şi, după cum arăta, dacă işi punea mintea, mai putea urca şi cobori oile incă ceva ani de acum incolo. Pănă una-alta, insă, privirea lui nu mai măna din spate turma, ci parcă insoţea, călătorind, cocori ce osteneau cu fălfăit de aripi văzduhurile spre ţările calde.


HORĂ MARE-N SAT, LA BAIA. A doua zi, duminică, cald şi senin. O toamnă blăndă, cu miros de brad, blagoslovea intorsul oilor de la munte. Oamenii se strănseseră ciopor in centrul satului. Erau imbrăcaţi in straie bune şi şuşoteau nerăbdători intre ei, parcă să nu deranjeze cumva procesiunea ce va să fie. Aşteptau. Ştiau că grupul de căntăreţi şi de dansatori de la ei din sat, precum şi celelalte grupuri invitate "se organizează" undeva mai sus, pe o stradă unde aceesul era interzis de jandarmi. Pe la prănz "se dădu gură". In chiote şi căntece, in sunet de alămuri ori de fluiere săltăreţe se apropia alaiul. In faţă, o duzină de călăreţi imbrăcaţi in costume populare, călări pe cai inzorzonaţi, constituiau avangarda. In spatele lor, coloane intregi de tineri ori vărstnici, imbrăcaţi in costume populare specifice zonei din care proveneau, coborau in pas mărunt purtănd pancarte inscrise cu numele judeţelor participante: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Sibiu, Vălcea etc. De remarcat că toţi aveau vărste sau pănă in 18 ani, sau peste 50 de ani. Nu exista o generaţie intermediară, de mijloc. Erau doar cei care predau ştafeta şi cei care preluau. Primii sosiţi s-au oprit in mijlocul satului aşteptăndu-i şi pe ceilalţi. Sătenii au făcut cerc in jurul lor. Muzica nu mai contenea. Cănd cercul s-a străns, s-a incins o horă ca-n poveste, la inceput pe melodia "Aseară văntul batea...". Au urmat apoi căteva sărbe şi localnicii n-au mai rezistat tentaţiei, prinzăndu-se cu voioşie in rănd cu dansatorii. O jumătate de oră asfaltul a fost frămăntat şi bătătorit sub paşii apăsaţi a peste 200 de oameni. Se striga şi se chiuia ca la marile nunţi impărăteşti.


DRUMUL COZONACILOR. La un semn, călăreţii s-au aliniat pe şoseaua ce ducea spre Peştera Muierilor. Au pornit-o la pas, urmaţi de cetele ce se regrupaseră din mers. Drumul era iarăşi un căntec şi o srigătură. Pe rănd, căntăreţii se intreceau intre ei, cu pauze scurte, timp in care era răndul fluierelor ori alămurilor să-şi spună cuvăntul. La prima... auzire părea o hărmălaie, dar nu era deloc aşa, căci fiecare işi ştia intrarea, semn că se făcuseră ceva repetiţii inainte. La porţi era adunată toată strada. Oameni darnici, oltenii au cinstit, la răndu-le, evenimentul. Unii scoseseră vin şi-l turnau in pahare celor insetaţi, alţii aveau in panere toate fructele toamnei: mere, pere, nuci, prune, struguri etc., alţii plăcinte şi prăjituri, ba unii copseseră din ajun cuptoare intregi de cozonaci, mistuiţi rapid de măinile şi gurile participanţilor. Ai fi zis că aici cornul abundenţei işi lepădase toate darurile. In două care alegorice, ce insoţeau alaiul, oamenii se cinsteau de zor trecăndu-şi unul altuia o ploscă păntecoasă plină cu ţuică de prună. După vreo 2 km de mers pe jos, in stănga, peste un podeţ se intră intr-o poieniţă in pantă, la capătul căreia era amplasată scena festivalului folcloric. Oamenii demult ajunşi acolo s-au desfăcut in două, ca marea lui Moise, şi au făcut un cordon prin care alaiul să ajungă la scenă.


TRADIŢIE SAU BĂLCI? De pe scenă, cu un microfon in mănă, primarul din Baia de Fier a făcut urarea de bun găsit. Fanfara a deschis balul. Au urmat apoi căntăreţii şi dansatorii sosiţi special aici. In jur, atmosferă de bălci. Grătare pe care sfărăiau mici, cărnaţi, pui şi pastramă, bere la dozator sau la sticlă, tiribombe, standuri cu adidaşi chinezeşti şi imbracăminte turcească, ba chiar şi două uriaşe tobogane gonflabile alterau intr-un fel miezul tradiţiei. Nu am văzut nicăieri oi, lănă, urdă, brănză (viezure, mănz...). Şi atunci ce mai rămăne, se pune intebarea? Aşa era sărbătoarea acum o sută de ani, să zicem? Dar lucrurile nu sunt prea grave, dacă nu scăpăm din vedere faptul că totul se petrece intr-un timp dat diferit, că arcul de timp inseamnă ceva. Acum un secol oamenii care participau la sărbătoare erau, fireşte, natural, imbrăcaţi in ceea ce noi azi numim costume populare. In fapt, nici nu aveau alte haine, decăt astea. Azi, in anul de graţie 2007, hainele oamenilor sunt blugii, adidaşii, tricourile, gecile. Tot naturale, tot fireşti pentru timpul dat. Jocurile copiilor erau atunci căluşeii din lemn, moriştile, roţile cu băţ. Azi, sunt toboganele. Atunci se vindea brănză, caş, urdă. Acum se vănd acadele, adidaşi, tricouri. Ar fi şi deplasat să vină cineva să văndă opinci la stand. Cine le-ar cumpăra? Important este, insă, că rămăne sămburele tradiţiei, chiar dacă vremurile se schimbă. Oierii, indiferent cum ar fi imbrăcaţi, se călăuzesc, totuşi, după aceleaşi legi vechi şi-şi respectă sărbătorile. Gaudeamus igitur... Fără să acuzăm vremurile noi şi focul de artificii de la căderea intunericului...