O viata de "Tezaur"

Traieste printre tablouri si flori, printre obiecte de argint vechi si mobilier din lemn puternic si statornic, intr-o casa in care lumina vine mai degraba din icoanele de pe pereti, din muzica pe care o asculta in fiecare zi, din ochii senini ai baiatului sau. Cine nu o cunoaste? Cine nu-i recunoaste vocea calda, atunci cand rosteste numele de traditie din muzica populara romaneasca? Se numeste Marioara Murarescu. Ea este cea care, timp de 23 de ani, a semnat "prezent", saptamana de saptamana, in condica de mii de file a emisiunii "Tezaur Folcloric".

Zeci de mii de ore de emisiune, sute de inregistrari, nenumarate prezentari de spectacole. Iubeste folclorul asa cum si-a iubit parintii, asa cum tanjeste dupa linistea locurilor in care a copilarit, asa cum ii iubeste pe fiul sau si pe Dumnezeu: cu patos si cu daruire. Cu credinta ca nimic altceva nu i s-ar putea potrivi. "Nici nu poti sa-ti imaginezi cum era cand, mica fiind, tata deschidea radioul si ascultam romantele Ioanei Radu. Era ca o sarbatoare. Si mai tarziu sa-i iau interviu, sa dau mana cu ea... Cine ar fi banuit ca o voi avea oaspete in casa mea pe Rodica Bujor si ca-i voi lua interviu?", se intreaba Marioara Murarescu, omul care timp de 33 de ani a slujit tot ce inseamna traditie, muzica si arta populara.

"ICOANA IN CASA". Ragaz are doar cat sa-si ingrijeasca florile ce-i inverzesc balconul si pe cei doi caini. In rest, o gasesti in studio sau pe drumurile satelor, batatorite odinioara de pastori, de tarani cu opinci in picioare si cojoc in spinarea inconvoiata de puterea desagilor. Acolo este lumea in care se simte cel mai bine. Acolo este universul copilariei sale. "Parintii mei au fost din Muscel. Eu m-am nascut in Bucuresti, dar ma declar musceleanca. E o zona minunata. Orice copil invata din cartea de istorie ca Muscelul a fost veche vatra de tara, prima capitala a Tarii Romanesti", povesteste "doamna folclorului", in timp ce-mi arata fotografii ale parintilor sai, asezate cu drag in apropierea canapelei, locul in care ii place sa-si traga sufletul si sa-si aminteasca. Caci nimic nu poate uita. Nici lumea pe care si-a construit-o de mica, prin care se perindau mai mult batrani, care-i spuneau vorbe de duh, sfintite de trecerea vremii. Nici mostenirea lasata de mama sa: dragostea pentru portul popular. Tatal a fost preot. La 74 de ani a murit, o masina l-a lovit fara scapare. "Era numai zambet si foarte iubit de enoriasii lui. Probabil ca de la el am mostenit statornicia. 35 de ani a stat la aceeasi biserica. Cati copii nu a botezat, cate cupluri nu a unit? La inmormantare s-a inconjurat biserica de trei ori, ca in Vinerea Patimilor. A venit atat de multa lume..." Un nod i se pune brusc in gat, da sa mai spuna ceva, dar ochii impaienjeniti de lacrimi o impiedica. "Mama a fost icoana in casa, tata a ramas pentru mine icoana in biserica!", adauga dupa cateva minute.

MOSTENIRE. 27 de ani au trecut de cand tatal sau s-a inaltat la Ceruri si 10 de cand mama sa si-a urmat sotul. "Abia atunci am simtit ca nu mai sunt copil. Imi disparusera parintii. Cea mai cumplita tristete. Mai ales ca, fiind nascuta la batranete, la 18 ani de la casatoria lor, eram iubita de toti. Niciodata nu m-au lasat sa stiu necazurile lor, vorbeau in soapta, desi eu observam chinurile prin care treceau bunicii mei, care erau considerati chiaburi, sau framantarile tatalui atunci cand auzea pasi prin podul casei parohiale, stiindu-si predicile ascultate." Singurul regret pe care il are este ca tatal sau nu a apucat sa se bucure de reusitele sale. Nu a vazut niciodata vreo emisiune prezentata de Mariorica sa, nici un spectacol rasplatit cu indelungi ropote de aplauze. "El a vazut un singur film facut de mine despre Maria Lataretu, insa atunci eram la incepurile mele. S-a bucurat, i-au scanteiat ochii de fericire, apoi a inceput sa planga." La scurt timp dupa aceea a murit.

SATISFACTIA SUPREMA. De-abia terminase Conservatorul, cu media 10, cand ea si alti 12 colegi exceptionali au fost "recrutati" pentru a "improspata" echipa Radiodifuziunii Romane. A ales sa lucreze la sectia de muzica populara, mai ales ca in ultimul an de facultate participase la un curs de folclor care de-abia se infiintase. Lucrarea prezentata in cadrul seminarului a fost premiata si trimisa la Baia Mare pentru a participa la un colocviu studentesc. Acolo l-a cunoscut pe Mihai Pop, directorul Institutului de Folclor. S-a alaturat echipei de folcloristi condusa de profesor si aventura unei vieti cu adanci infiltratii in trecut s-a deschis in fata sa ca o sansa unica. "Din radio am ajuns in televiziune datorita directorului Vasile Donose. Daca as fi putut insa, m-as fi intors in genunchi in radio, pentru ca in televiziune trebuie sa lucrezi cu o echipa care poate depasi 50 de oameni. Si nu e usor sa traiesti in lumea asta atat de frumoasa la fata pe scena si atat de urata in culise!" Radioul nu l-a putut uita niciodata si, de fiecare data cand un coleg o invita la o emisiune, simte "un tremur puternic". "Cred ca cea mai mare satisfactie a mea este atunci cand oamenii imi recunosc vocea", spune Marioara Murarescu, zambind.

RAMURA DE ALUN. Acasa-radio-televiziune. Drumul pe care il face aproape zilnic, chiar si atunci cand este in concediu, caci "nu poate fara sa nu lucreze". De-a lungul timpului a adunat, asemenea paginilor de jurnal, randuri scrise de oameni mari despre ea si munca pe care nici acum nu o slabeste. Pe toate vrea sa le stranga intr-o carte. Si mai vrea sa-si termine doctoratul cu o lucrare care sa fie incununarea intregii sale activitati, spune Marioara Murarescu, plimbandu-se prin camera, atingand tablouri si fotografii, carti, tablite si condeie vechi, stranse de prin podul matusii. Linia fina ce desparte vechiul de nou, traditia de modernitate a disparut in casa femeii. Raftul imens de casete si discuri cu muzica de toate felurile, orologiul din perete, pianul din coltul casei se armonizeaza perfect cu arcade binevoitoare ale casei si canapele din piele sau lumanarile parfumate. Toate o definesc pe cea care spune despre sine ca este asemenea pastorilor: "Cand merg la munte, le este dor de sat si de familie, cand se intorc in sat, le este dor de munte. Aceeasi stare o am si eu: cand sunt la Bucuresti, mi-e dor de casa de la Stoienesti si invers. Poate si pentru ca sunt neam de cioban. Bunicul mergea cu oile, pleca inainte de rasaritul soarelui si se intorcea noaptea, cand eu dormeam deja. Intotdeauna gaseam dimineata, asezata pe plocad (cerga), o ramurica plina de alune. Vezi din ce lume vin eu? Acum, lumea mea sunt Petrisor si Oana lui".

TOTUL PENTRU A FACE COPIII FERICITI

MAMA. Marioara Murarescu, alaturi de fiul sau, Petrisor A avut parte si de necazuri, desi, spune Marioara Murarescu, "viata mea a fost frumoasa". Cu toate ca era soprana de coloratura, nu a putut canta. O operatie i-a afectat coardele vocale. Apoi, un accident de masina avea sa o tina la pat vreme indelungata, dupa ce a fost adusa la spital in stare de inconstienta. A stat doua saptamani la reanimare. Profesorul Beuran a salvat-o atunci, dar si in urma cu 10 ani, cand a fost depistata cu melena (hemoragie digestiva). Copilul si l-a crescut singura. Si spune ca nasterea sa a fost ca o minune. "Era duminica dimineata. 4 jumatate. Soarele isi inalta razele. Ce minunat!", exclama mama fericita, amintindu-si de bucuria si multumirea pe care le-a simtit, mult mai tarziu, atunci cand a zarit cele doua capete ale copiilor sai, Petrisor, blond, si Oana, brunetica si micuta, prietena acestuia, cu care este de mai bine de 8 ani. "Sunt fericita pentru ca el este fericit!" Marioara iubeste copiii. Nu intamplator, a si infiintat "Mugurii de tezaur", un concurs adresat copiilor talentati. "La fiecare spectacol venea cate un tanc care ma tragea de fusta si rugator imi zicea ca vrea sa cante si el. Nu am vrut insa ca in cadrul concursului sa fie o stare de tensiune, unui copil nu trebuie sa-i provoci suferinta. Iar pe obrazul lui nu trebuie sa fie lacrima".

MULTUMIRE "Tin minte cand am facut primul foc in soba. Era o zi ploioasa de toamna. Cumplita. Am aprins lemnele, dupa care am iesit in fata casei. Ma uitam fascinata cum iese fumul pe cos. Asta era satisfactia omului care a trudit mai mult de 10 ani ca sa-si faca o casa. I-am multumit Domnului ca am putut sa o fac si pe-asta" Marioara Murarescu despre micile sale bucurii

ECHIPA DE AUR

A avut privilegiul sa lucreze cu Tudor Vornicu, Iosiv Sava, Dumitru Morosanu, Aurelia Ticulescu, dar si cu profesorii Emilia Comisel si Gheorghe Oprea. Cu o intreaga echipa de oameni de mare valoare, pe care, spune Marioara, "am avut bucuria sa-i surprind in momentele lor de glorie". Poate tocmai de aceea tine la echipa ei de azi si spune ca nu ar putea sa-si paraseasca colegii minunati si sa plece la un alt post: "As renunta la o parte din mine; parasind videoteca televiziunii, mi-as anula trecutul, pentru ca acolo este viata mea!".