Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unul dintre cei mai importanţi cercetători ai operei lui George Coşbuc, autor al unei Istorii a literaturii române în secolul al XX-lea, criticul literar Dumitru Micu vorbeşte despre tainele lumii unui poet alături de care el însuşi şi generaţii întregi au descoperit şi au redescoperit idilicul, viaţa la ţară, lumina, simplitatea, iubirea în forma ei limpede şi caldă, existenţa ca un joc... Autor al prefeţei volumului de versuri "Balade şi idile. Fire de tort", pe care Jurnalul Naţional vi-l oferă miercuri, Dumitru Micu spune o altă poveste despre George Coşbuc...
Jurnalul Naţional: Vă amintiţi când l-aţi descoperit dumneavoastră pe George Coşbuc?
Dumitru Micu: Eu sunt de origine ardeleană, mă trag dintr-un sat din nord-vestul Transilvaniei, între Crişana şi Maramureş. N-a trebuit să-l descopăr pentru că exista, aşa cum există şi Goga, în existenţa spirituală de toate zilele a populaţiei româneşti ardelene. În copilărie auzeam cântându-se pe câmp, la muncile agricole, versuri de Goga şi de Coşbuc. De la Coşbuc erau versuri mai ales din poezia "Numai una" puse pe muzică. În şcoala primară mi-aduc aminte că se cânta la oră, dar şi în recreaţii, aşa că George Coşbuc era prezent în existenţa populaţiei pur ţărăneşti şi n-a trebuit să-l descopăr pentru că trăiam în el. N-am avut parte de cântece de leagăn pentru că părinţii mei au venit în Regat şi pe mine m-a crescut bunica, dar l-am receptat pe Coşbuc aşa cum orice copil ajunge la cunoaşterea lumii prin cântecul de leagăn al mamei. Bineînţeles că după ce am intrat în şcoala primară l-am cunoscut mai îndeaproape şi în mai mare măsură din manuale sau atunci când pregăteam programa la serbări. Mai puţin l-am cunoscut în gimnaziu. La şcoala medie, sub ocupaţie maghiară, exista tendinţa de a ne maghiariza şi atunci am fost mai departe de Coşbuc...
Dacă v-aş ruga să alegeţi din existenţa lui Coşbuc un moment, o întâmplare, aşa cum aţi alege o fotografie, care să vă fi impresionat în vreun fel...
În copilărie şi chiar în adolescenţă, am cunoscut puţine date biografice... Îmi amintesc destul de precis însă că ceea ce m-a cucerit la el în vremea aceea era faptul că nu iubea matematica. Şi această descoperire m-a dezavantajat pentru că m-a încurajat să neglijez şi eu matematica. Cum am început să versific destul de devreme, cu mintea mea de copil am socotit că pentru a deveni poet nu prea ai nevoie de matematică. Motiv pentru care eu am rămas cu această lacună în educaţie. Iar ceva mai târziu, când am început să-i descopăr biografia, m-a impresionat faptul că a avut curajul să treacă ilegal graniţa în Ardeal. De la Năsăud, a venit în România pe la Vama Cucului.
Cum era omul George Coşbuc?
Era genul sănătos, chibzuit, ducea o existenţă echilibrată, ferindu-se de accidente, de abateri de orice fel de la conduita comună. Nu era deloc genul care comite excese. Coşbuc era orientat către valorile ultratradiţionale ale neamului românesc.
Dar ca să-i schiţez un portret lui Coşbuc ar trebui să recurg la o confesiune. M-am născut şi am crescut în poezia lui Coşbuc, dar nu pot spune că în perioada adolescenţei şi în copilărie m-a impresionat în mod deosebit. Iar apoi, în timp, în ultimii ani de facultate, tocmai pentru ce spuneam mai devreme, că era prea sănătos, prea echilibrat, iarăşi, nu pot spune că mă atrăgea în mod special. Cu toţii în adolescenţă, în tinereţe, căutăm neobişnuitul, spectaculosul, ne punem întrebări, avem îndoieli, punem sub semnul îndoielii totul. Şi mă deranja la Coşbuc că el vede totul luminos şi idilic. Asta cu atât mai mult cu cât, ca fiu de ţăran, am cunoscut de când eram copil duritatea muncilor agricole şi a modului de viaţă ţărănesc care nu implică, nu suportă gingăşiile, sentimentele tandre. Munca pământului, mai ales în anumite zone ale Ardealului cum era a noastră, cu pământ nefertil, pietros, era cumplită până la abrutizare, dacă voiai să scoţi spicul de grâu. Deci faptul că, asemenea lui Alecsandri, Coşbuc a construit o dimensiune idilică a patriarhalităţii rurale mi l-a făcut în perioada tinereţii de-a dreptul antipatic. De altfel, şi acum cred că marea poezie e cea care nu linişteşte conştiinţa, ci o răvăşeşte, o agită, o cutremură.
Dar undeva, la începutul anilor ’60, parcurgând o biografie a lui Andre Gide, am aflat că acest autor, care a fost una dintre cele mai zbuciumate conştiinţe ale secolului al XX-lea, era pasionat de Vergiliu. Atât de pasionat, încât nici măcar în timpul plimbărilor de seară nu renunţa la el. Mergea pe străzi cu o ediţie din "Bucolicele" în buzunar şi din când în când se oprea la felinare şi citea. Şi atunci am avut o revelaţie. Îmi vine în minte acum un vers al lui Blaga: "Aici se vindecă setea de mântuire". Deci la ţară. Încă nu depăşisem perioada de zbucium. Şi totuşi îmi spuneam: "Iată cum poţi să-ţi regăseşti liniştea şi eul originar, întorcându-te la viaţa simplă de la ţară". Şi atunci am zis: "Dom’le, păi dacă Gide îl adora pe Vergiliu, de ce l-aş dispreţui eu pe Coşbuc?" Şi am început să mă reconsider. Şi am început să înţeleg că genul acesta de poezie ne pune în legătură cu ceea ce este simplu, cu elementarul, cu arhaicul... După povestea cu Gide am început să-l apreciez pe Coşbuc cu adevărat. Şi descopăr şi acum în el o poezie liniştitoare, care face să învie în memorie o lume care s-a cam sfârşit.
Cum e iubirea la Coşbuc?
E cu tulburări benigne şi fireşti. Nici pe departe cu dramatisme ca la Eminescu. Tulburările la Coşbuc nu sunt profunde. El receptează, înfăţişează şi cântă iubirea din punctul de vedere al femeii. Tulburări încearcă mai ales eroinele, pentru că poezia lui este lirică, dar obiectivată. N-are expresie directă, confidenţă, ci e o reprezentare obiectivă. Coşbuc n-a fost un spirit profund, el nu avea trăiri zguduitoare. Coşbuc a fost un rapsod. Suflet din sufletul neamului meu..., deci un om din popor şi plămădit asemenea celor despre care scria, asemeni ţărănimii din rândul cărora s-a ridicat. Natura lui nu era una calitativ deosebită de cea a flăcăilor şi fetelor din satele pe care le-a cunoscut şi era înclinat prin natura lui să vadă ce-i frumos în viaţă.
Era o fire optimistă, dar sensibil şi la suferinţele altora, de aici şi poeme precum "Noi vrem pământ", "Decebal către popor" sau "Un cântec barbar". Iar optimiştii sunt extravertiţi. Coşbuc a fost prin execelenţă un extravertit şi, fiind cu privirile întoarse în afară, în cazul erosului a fost sensibil la suferinţele, nefericirile fetelor. Ca să dezvăluie gingăşia sufletului a recurs la partea feminină. Fiind atent la ce era delicat în viaţă era în firea lucrurilor să surprindă mai ales manifestări ale sufletului feminin şi să fie sensibil la tristeţile fetelor care suferă decepţii amoroase mergând până la deznădejdea din "Cântecul fusului" sau "Fata morarului". Când surprinde psihologia masculină în stări depresive are tendinţa să o ducă mai ales înspre zona umorului, pe când la cel feminin comunică şi zbuciumul, şi nefericirea.
Cine mai are nevoie acum de Coşbuc?
Mă întreb şi eu mereu...
Şi atunci ce le-aţi spune celor care nu citesc Coşbuc? Ce pierd?
Pierd în primul rând posibilitatea de a cunoaşte o lume care a existat, care-şi avea valorile ei, mai ales de natură spirituală, deci se privează de cunoaşterea unei componente totuşi definitorii a sufletului naţional, a psihologiei neamului românesc, se privează de şansa de a găsi pentru o clipă un liman de linişte, de calm. Pentru a recepta mai adecvat valorile moderniste şi ultramoderniste e oportun să le cunoască şi pe cele tradiţionale, pentru ca, prin comparaţie, prin paralelă, prin contrast să le perceapă mai adecvat şi pe unele, şi pe altele. Pentru ca cineva să fie un om complet e recomandabil să experimenteze totul sau cât mai mult, aşa că lectura lui Coşbuc e echivalentă în ordinea spirituală cu o incursiune binemeritată în parcul Herăstrău sau pe Şoseaua Kiseleff...
Citește pe Antena3.ro
