Inedit - Subteranele Teatrului National

In umezeala subpamantului isi petrec viata, cel putin opt ore pe zi, oamenii care fac posibila devenirea unei piese pe scena Teatrului National. Jurnalul National va prezinta aceasta lume fascinanta a fauritorilor. In umezeala subpamantului isi petrec viata, cel putin opt ore pe zi, oamenii care fac posibila devenirea unei piese pe scena Teatrului National. E lumea fauritorilor, a nevazutului si fascinantului subsol.

BOIANGERIE. Atelierul e compus din doua sali in care aburii si mirosul intepator de vopsea sunt la ele acasa

Subsolul Teatrului National e o lume intunecata, cu mirosuri de igrasie si sudoare, cu temperaturi ridicate sau scazute in functie de existenta sau nonexistenta gurilor de aerisire. Sub parterul jilav isi petrec viata, cel putin opt ore pe zi, oamenii care fac posibila devenirea unei piese. Accesoriile necesare unui spectacol se fac in buna masura aici. Subsolul cu viata lui intima se intinde pana la etajele superioare. Nu e deloc un paradox! Chiar daca te afli la etajul patru, subsolul respira pana unde incepe lumea miraculoasa a teatrului - scena. Sunt doua lumi care se intalnesc din necesitate. Oamenii, obiceiurile, programul, munca despart insa aceste spatii: al scenei de al subsolului.

SUB PAMANT SRL. Domnul Vlad Stanescu este ghidul nostru pentru zilele de documentare. Ne arata si ne explica aceasta fascinanta si sufocanta lume. Liftul ne duce in subteranele mastodontului numit Teatrul National. Ne oprim undeva, in maruntaiele pamantului. Grabita, masinaria ne anunta ca ar fi cazul sa ne decidem daca ramanem sau nu aici. Pare a ne spune ca mai are si alti clienti de transportat si nu poate sta la dispozitia noastra. Un spatiu intunecos si claustrant se intinde in fata noastra. Domnul Stanescu ne arata un depozit al carui capat putem doar sa ni-l imaginam. Aici s-au adunat, de-a lungul anilor, materialele care nu mai pot fi folosite in spectacole, dar care pot fi reciclate. Intr-un intrand, printre obiectele aruncate pe ici-colo, sta ascunsa oglinda unicat folosita in piesa "Medeea" din 1974, alaturi de alte recuzite ale deceniilor ce s-au scurs.

LOCUL LUI MAI-NIMENI. Avem senzatia ca inotam in bezna. E important sa stam aproape unii de ceilalti, ca nu cumva sa ne intalnim cu alte vietati ce pot locui pe aici. "Sunt sobolani prin zona?", intrebam, facandu-ne curaj. "Tot ce e posibil", se aude la doi pasi distanta. Ingroziti, ne potrivim pupilele pentru intunericul in care ne-am afundat, caci, da, am putea deranja cativa chiriasi care nu-si platesc sederea in Teatrul National. "Dar daca doriti sa vedeti, va duc intr-un loc unde sobolanii sunt puuuutin mai mari decat o pisica", spune domnul Stanescu, aproape mandru de specimenele pe care le detine institutia. In prima faza ne bucuram ca am putea vedea asemenea exemplare, dupa care, la doua secunde, dam inapoi. Nu ne-am dori, nu, sub nici o forma, sa luam in brate vreun monstru al subteranelor.

CAZANE. In masinile vechi de 30 de ani se prelucreaza materialele pentru decoruri

ATELIERE. Peretii se desfasoara inaintea noastra lungi si cenusii. La un moment dat, griul lor devine fosforescento-ciclamen. "S-a turnat, de curand, un videoclip", ne explica insotitorul nostru. Aveau nevoie de o atmosfera de underground si de culorile care construiesc contextul postmodern al unei generatii asijderea. Aburi, un aer irespirabil ne intampina dincolo de usa verde a atelierului de boiangerie - cel putin asta e cromatica pe care o decodifica mintea mea putin ametita de izul intepator al locului. Nu exista nici o gura de aerisire, iar, pe alocuri, caldura atinge cote alarmante. Timpul maxim de supravietuire este de 5 minute. Dupa ce l-ai depasit, nu-ti ramane decat adaptarea. Organismul va cauta oxigenul, asemeni unei plante oarbe, in orice colt al celor doua camere din care este format atelierul de boiangerie.

PROCESUL TEHNOLOGIC. Zdrum, bang, trosc! Masinile au propria viata aici si sunt mai rezistente ca stapanii lor, oamenii. Sase sunt cei care lucreaza in boiangerie. Preda Ilie este seful lor. El ne spune ce se petrece timp de opt ore intre peretii imbibati de aburi si de mirosurile vopselelor. "Luam rufele de la cabine, lenjerie, camasi, adica tot ce e material, ce s-a jucat cu o seara inainte, noi le luam la spalat; dupa spectacol, zi de zi, le spalam, ca sa fie curate. De la 7 la 15, de luni pana vineri". Dupa ce sunt curatate materialele, daca nu mai sunt folosite, se recicleaza. Ce inseamna asta? Textilele cu pricina se vopsesc, si nu oricum, ci "in foaie". Se baga putin la cuptor, se rumenesc, se centrifugheaza, se spala si se pun la uscat. De aici, se duc la tapiterie sau la croitorie pentru a li se da o destinatie, in functie de ce hotarasc scenografii.

Ma intreb daca oamenii din atelier au ceva de comentat in privinta conditiilor de munca. Seful ar spune multe, dar ce sa spuna cu reportofonul sub barbie? Incearca sa se scuze ca ar ocupa o functie mai importanta ca a colegilor sai alaturi de care munceste cot la cot: "Nu vedeti ce e pe mine? Numai sef nu sunt!" Angajatii, care nu par a observa obiectul metalic pregatit sa inregistreze pe banda-i miscatoare pulsul hipertrofiat al atelierului, nu se feresc sa-si spuna pasurile: "Mirosul, aerul sufocant ne deranjeaza, n-avem ventilatie - cand e cald afara, intra aer cald si aici, cand e rece, il baga rece inauntru. Vara nici nu poti sa stai aici". Salariul sefului e de 4-5 milioane. Nici nu vreau sa ma gandesc pentru cat suporta subalternii lui claustrarea. Se plang pana si masinile vechi de 30 de ani. Scartaitul lor infernal arata clar ca timpul necrutator le pregateste pentru marea trecere.

A venit insa timpul sa patrundem mai adanc in labirint. Pasii ne duc spre camera secretelor. Dincolo de intrandul de metal si betonul rece se ascunde ceva fara de care teatrul ar inceta sa mai existe.

ISTORIA CA O PRADA

Teatrul National din Bucuresti a fost inaugurat in 1852, aparitia sa datorandu-se schimbarilor de ordin social si politic impuse de Revolutia de la 1848. Statutul teatrului a fost stabilit in 1864, cand, printr-un Decret al lui Mihail Kogalniceanu, "s-a hotarat sa se ia pe contul statului si sa devina institutie nationala". Prima "lege pentru organizarea si administrarea teatrelor din Romania" va fi votata de Parlament in 1877, dar din cauza Razboiului pentru Independenta, fondurile nu au fost alocate. Nationalul organizeaza in aceasta perioada reprezentatii in folosul soldatilor raniti si pentru intretinerea spitalelor. In 1908 Pompiliu Eliade reglementeaza organizarea Teatrului National printr-o noua lege in pas cu dezvoltarea artei europene. Legea a functionat pana la instaurarea dictaturii comuniste.