Literatura e o expresie totală a fiinţei umane

"Sub semnul întrebării", volumul publicat de Adrian Păunescu, într-o ediţie adăugită, la Editura Cartea Românească, în anul 1979, include un interviu cu Mircea Eliade, acordat poetului în ianuarie 1971. Redăm fragmente importante din poveştile pe care marele scriitor i le-a istorisit atunci, în urmă cu mai bine de trei decenii, lui Păunescu.

Adrian Păunescu: Cineva observa de curând că sunteţi obsedat de călătorie, în literatura dvs. şi, iată, şi în viaţa dvs.

Mircea Eliade: De călătorie?

Motivul călătoriei, motivul eternei plecări. Dvs. aţi trăit, spre exemplu, în cele două Indii: în India veche şi India nouă. Pe de altă parte, cărţile dvs sunt marcate de acest apetit al călătoriei, de acest stigmat al călătoriei.

E adevărat. Încă din adolescenţă îmi plăcea să plec, să călătoresc. Cunoşteam foarte bine munţii, mai bine ca toţi din generaţia mea, şi am fost printre primii în Delta Dunării atunci când numai Sadoveanu ştia de ea. Dar acestea, ca şi călătoriile în India şi Europa, eu le leg de tradiţia noastră păstorească. Ştii, noi avem două tradiţii: tradiţia agricultorului, sedentar, de la care vin atâtea superbe obiceiuri, şi al cărui univers de valori domină literatura noastră şi tradiţia păstorească. În afară de baladele create de păstori, noi nu avem în literatură contribuţia spirituală a păstorilor, aceşti "navigatori pe uscat" cum le spunea Constantin Noica. Deci mă simt integrat în această tradiţie arhaică românească. Adevărul este că păstorul aduce elemente exotice în folclorul nostru, păstorul care-şi poartă turmele din Carpaţi până-n Marea Azov. El are prilejul să cunoască şi să stea de vorbă cu oameni din alte culturi, aparţinând altor religii. Păstorul reprezintă elementul universal al tradiţiei noastre. Să ne gândim ce "pastori" avem noi: Spătarul Milescu, Cantemir şi, probabil, Hasdeu. Ce a rodit cu mult spor şi foarte frumos în cultura noastră derivă din tradiţia sedentară, a agricultorilor.

Eu nu cred că literatura dvs este în două feluri. Eu nu văd distincţia fundamentală dintre proza dvs despre India şi proza dvs fantastică. Eu cred că în prima parte a vieţii dvs., plecând în India, aţi ales o împrejurare fantastică şi care a devenit motiv în literatura dvs. Proza dvs este numai fantastic de ficţiune.

E adevărat ce spui , şi anume că partea întâi a literaturii mele este fantastică din cauză că India este ea însăşi fantastică. Da. Şi lucru mai adevărat, eu studiam atunci istoria religiilor indiene, mă interesa în special Yoga, deci tocmai tehnica de a ieşi din concretul imediat, tehnica transfigurării şi a transmutaţiei lumii. Am fost totdeauna fascinat de ceea ce numesc "irecognoscibilitatea miracolului": acesta este elementul de unitate al prozelor mele realiste, şi fantastice, şi totodată, al cercetărilor mele de istoria religiilor. De ce un "miracol" nu este imediat recognoscibil! Mă obseda de copil acest episod din basmele noastre: Făt-Frumos trece prin mai multe încercări iniţiatice. Dacă nu reuşeşte, îşi pierde capul. Sunt 12 mere, care toate par de aur, dar unul singur este de aur. Făt-Frumos trebuie să ghicească din prima încercare mărul care este cu adevărat de aur. Mărul de aur este irecognoscibil printre celelalte mere care par de aur, dar nu sunt. Asta este problema care m-a pasiont în istoria religiilor. Sacrul şi suprafirescul sunt aşa de amestecate în realitatea profană, încât nu se disting. Prezenţa unei sacralităţi irecognoscibile în realitatea profană, acesta este elementul de unitate al scrisului meu. Filozofia mea reprezintă omul treaz din mine, literatura reprezintă în plus universul meu imaginar, oniric, la fel de "real" şi el, pentru că de-acolo vine atâta viaţă reală.

De ce literatura dvs. este scrisă în limba română?

E simplu. Cred că n-aş putea să scriu în altă limbă, cât de bine aş cunoaşte limba respectivă. Literatura este o expresie totală a fiinţei umane, nu numai a conştientului, ci şi a inconştientului. Este limba în care visezi, îţi imaginezi, în care raţionezi. N-aş crede că aş putea să scriu literatură în altă limbă decât în limba română.

Credeţi, de exemplu, că dl Eugen Ionescu scrie în franţuzeşte şi visează tot în franţuzeşte?

Nu ştiu. El, fiind bilingv, ar putea să viseze şi în franţuzeşte, şi în româneşte. Eu înţeleg că el nu putea să scrie decât în franţuzeşte, pentru că trebuia să se adreseze publicului parizian. Înţeleg foarte bine de ce el şi Cioran au scris în franţuzeşte. Pentru că îşi cunoşteau publicul. Dar eu sunt într-un anumit sens şi un om de ştiinţă, silindu-mă să fiu obiectiv în cercetările mele, şi atunci când fac literatură vreau să mă păstrez în acea spontaneitate a visului sau a copilăriei. Cum se ştie, tot ce facem noi în literatură este o nostalgie a copilăriei şi adolescenţei, adică partea cea mai spontană şi mai creatoare a vieţii! M-au întrebat mulţi de ce nu mi-am tradus eu însumi literatura în englezeşte, de exemplu. Probabil că aş fi putut s-o fac, dar prefer să traducă alţii. Cred că nu puteam să scriu literatură decât în româneşte. Dar cred că nici n-ar fi trebuit să scriu altfel pentru că limba în care am scris şi scriu încă este continuitatea mea nu doar cu trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii româneşti. N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul lui, un om care începe o nouă carieră. Am început, da, o nouă carieră, în care s-a întâmplat să fiu foarte norocos, dar era o carieră ştiinţifică.

Unitatea cu spiritul romănesc

Iertaţi-mă. Dar dumneavoastră spuneţi într-unul din jurnalele pe care le-am citit: "Am patruzeci de ani şi trebuie să încep o nouă carieră, în faţa unui nou soi de public..."

Mă refeream, evident, la cărţile de filozofie, orientalistică şi istoria religiilor. În ceea ce priveşte literatura, am simţit nevoia să scriu în româneşte pentru a nu pierde continuitatea şi a mă simţi rupt în două. E adevărat că această încăpăţânare de a scrie în româneşte a făcut ca o parte din producţia mea literară să nu "treacă", să rămână necunoscută în occident...

Şi în acelaşi timp necunoscută în România.

Da, dar acest risc a trebuit să-l iau pentru că mi s-a părut mai importantă unitatea mea cu limba română şi cu spiritul neamului românesc.

E un lucru sublim. E unul din lucrurile emoţionante pe care eu le-am aflat despre dumneavoastră.

Te-ai întrebat de ce Panait Istrati nu există nici în istoria literaturii române, nici în cea a Franţei? Tocmai pentru că şi-a scris majoritatea operei într-o limbă care nu era a lui. Desigur, eu mă consolasem de mult cu gândul că nu voi fi decât un scriitor postum în România. Şi multe din cărţile mele le-am scris fără speranţa că le voi vedea publicate în România.

Ar trebui să mă prefac puţin că nu ştiu, deşi ştiu, care au fost primele cărţi româneşti care v-au plăcut şi surprins.

A fost absolut întâmplător. Mulţi ani n-am putut să citesc, am încercat dar nu mă interesa. Într-o bună zi am primit de la Paris două cărţi trimise de autorii lor, "Iarna bărbaţilor" a lui Bănulescu şi o carte a lui Sorescu. Am fost surprins şi fericit să recunosc o literatură nouă, românească, interesantă, cu dimensiuni noi. Mai ales proza lui Bănulescu mi s-a părut extraordinar de interesantă. Mai mult, mi-am spus: iată o carte care poate fi tradusă. Şi mai sunt alte cărţi: "Intrusul" lui Marin Preda, bunăoară.

Sunt foarte intrigat de opinia dvs. despre "Intrusul" pentru că nu spuneţi nimic de "Moromeţii".

Din păcate nu cunosc romanul acesta despre care toată lumea spune că e capodopera lui Preda. Primul contact cu Preda a fost "Intrusul". Nu numai că această carte mi-a plăcut. Am simţit că poate fi tradusă, pentru că e prima oară când am văzut într-un roman românesc recent, o situaţie socială, psihologică, spirituală nouă, foarte bine realizată scriitoriceşte. Această impresie am mai avut-o citind cărţile lui Ivasiuc. Iar în "Iarna bărbaţilor" am fost surprins să descopăr o nouă dimensiune a fantasticului românesc pe care nici nu o bănuiam înainte.

De atunci am început să cer cărţi, să citesc cărţi din România. Pe Nichita Stănescu îl descopăr acum, după ce l-am descoperit pe Ion Alexandru.

Noua literatură

O istorie a literaturii române peste 50 de ani nu va fi obligată să ţină seama că literatura dvs. e scrisă în străinătate, iar a lui Marin Preda în ţară. Cum vă vedeţi integrat în această istorie a literaturii române? Există - dincolo de realităţile fizice - nişte relaţii de adânc? O realitate care să vă unească profund cu toţi scriitorii români?

Da. Eu cred că da. Cărţile scrise în ultimii 20 de ani continuă preocupările mele din ţară "Noaptea de sânziene" e contemporană cu romanele lui Călinescu şi Preda şi sper să lumineze, din alte unghiuri, o realitate pe care ei o reflectă din ţară.

Cine va fi semnificativ mâine pentru spiritualitatea românească de azi?

Nu aş da nume. Credinţa mea e că vor fi semnificativi aceia care vor anticipa soluţiile pozitive, noi, astăzi greu de ghicit. Nici un nihilism al desperării, nici refuzul în absurd nu cred că ar fi soluţia pentru a putea interesa oamenii care vor trăi peste 50 de ani. Cei care vor găsi totuşi o ieşire, cei care vor reuşi să facă din ameninţarea morţii un act de creaţie, ca în "Mioriţa", aceia vor da un răspuns creator şi geografiei, şi destinului istoric. Existenţialismul a fost o descoperire importantă pentru generaţiile de după al doilea război mondial, dar marile răspunsuri vor fi date de cei care vor găsi sensul şi bucuria de a lucra, de a crea, de a exista, în ceea ce e aparent un infern, o închisoare planetară, un univers al absurdului şi fără sens. Viitorul e, cred, al celor care vor reuşi să spună: "Ei, şi?" sau "Dar dacă, totuşi, există o ieşire?" Dar nu cu cuvinte, nu aşa, în formule - ci în propria lor viaţă şi în opera lor.