Manelist cu suflet pe tava

Un pretenar de-al meu imi povestea acum cateva zile cum nu are voie sa se mai vada cu iubita lui din cauza tatalui acesteia.

Cum pe mine a scris dintotdeauna "doctor Corason", l-am ascultat cu un interes aproape real, mai ales atunci cand a intrat in amanunte picante, de genul, "ea e manelista, ca si mine". Brusc, mi-am dat seama ca a fi manelist e o tipologie, un fel de-a fi (cum sunt, par un examplu, rockerii), un, ca sa ma exprim asea (sic!), modus dintr-ala vivendi.

"Stateam asa, amandoi si nu ziceam nimic si ascultam manele si plangeam ca doi copii". Va rog io mult de tot sa ma credeti, ca nu inventez nimic! Carevasazica, un manelist e un sufletist. Un manelist plange pe melodii. Un manelist se lasa dus de sencimienciu trisciu. Carevasazica, e-adevarat ce se zice, ca amoru ie un sencimienciu moltu trisciu...

Prin urmare, maneaua devine o extensie a sentimentului trist, expresia melancoliei puse pe muzica si tipat. "Bai, da’ stii cum plangeam, ma"? Isi trece mana prin par si da ochii peste cap, ca atunci cand te vezi depasit de o situatie si nu mai stii ce sa mai faci. "Am dat muzica mai tare, ce nebuni eram...". Cand l-am intrebat de vecini, mi-a zis ca si vecinii lui tot asta asculta si ca nu-i deranjeaza cu nimic, ba dimpotriva.

"Da’ maica-sa?", ma arat eu interesata, "maica-sa ce zice cand aude muzica aia data asa de tare? (pretenaru’ mi-a zis ca citez duduiau peretii am incheiat citatu’). "Maica-sa nu era acasa, da’ chiar daca era, n-o deranja, ca si ea e manelista, si tac-su e tot manelist, toti sunt manelisti in familia aia". Probabil ca pe fata mea scria "pai atunci care-i problema?". Chiar nu-ntelegeam: doi oameni, manelisti prin excelenta, fiul/fiica lui x, de profesie manelist si a y, de profesie idem, subscriem la starea de manelist. Declaram totodata ca aceasta stare este ireversibila, irevocabila si definitiva si ne aratam indignati de tot ce contravine starii de manelist, cu exceptia situatiilor de criza, cum ar fi meciul FC Farul Constanta - Universitatea Craiova.

N-am inteles de ce taica-su n-o lasa pe fata aia sa se vada cu pretenaru’ meu, de vreme ce pe toti ii leaga aceasta pasiune. Mi-a zis chiar ca nu scapa nici o emisiune la televizor si ca daca am nevoie de cineva din politie, la un moment dat, sa vin la el, ca el se are pe bune cu cel mai tare din parcare si ca-mi rezolva tot. I-am multumit frumos si am disparut in lift, lasand in urma un suflet insangerat. A! Am uitat sa subliniez: pretenaru’ meu nu scapa nici o telenovela. Dar nici una. Mi-a destainuit ca daca-i scapa vreun episod, isi pune ceasul sa sune noaptea, se uita si apoi adoarme la loc.