Nu pot să-mi imaginez lumea mea fără Ion Creangă

A fost odată ca niciodată... o ţară în care împărat era un minunat povestitor. O ţară în care lumea se împărţea între cele mai dulci amintiri din copilărie şi poveştile cele mai pline de ghiduşii care s-au spus vreodată. E ţara lui Ion Creangă...

Cu mulţi ani în urmă, pe când puricele încă se mai potcovea cu nouă oca de fier, "Un bulgăre de humă", unul dintre cele mai frumoase filme biografice ale cinematgrafiei româneşti, s-a rostogolit din lumea cea minunată şi din Moldova lui Creangă înspre noi. Au fost odată câţiva actori şi un regizor, Nicolae Mărgineanu, care pentru noi, copiii mici, i-au făcut pe Creangă şi pe Eminescu şi pe Veronica Micle să trăiască din nou...

Şi un copil, pe nume Marius Manole, peste care între timp s-a aşternut timpul şi care azi e actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, îşi aminteşte cum odată, demult, l-a cunoscut şi i-a fost elev lui "Ion Creangă"...

"Eram în clasa a patra şi, într-o zi, în clasă a apărut un domn care ne-a spus: «Se face un film la voi la Iaşi despre Ion Creangă. Cine vrea să pregătească poezie sau ceva, că se dă o audiţie la Clubul copiilor şi şoimilor patriei». Eu eram la club din clasa I. Am ales «La cireşe» al lui Creangă, m-am îmbrăcat cu un costum popular, cu o traistă cu opinci cu tot şi cu şosete de lână.

Am luat audiţia, iar filmările au fost la Iaşi. Jucau Adrian Pintea, Dorel Vişan, Maria Ploae... Mi-aduc aminte că am avut scutire de la şcoală, nu m-am dus la şcoală deloc două săptămâni. Şi am luat bani, a fost primul meu contract cu bani. Ţin minte că din banii ăia am cumpărat frigider, covor persan, deci nu orice fel de covor, şi cred că şi perdele de Paşcani. Am luat 3.000 de lei, care pe vremea aceea însemna ceva...

În şcoala mea a fost depozitul de costume, era sediul central al filmului. De la filmări nu-mi amintesc decât că mă jucam încontinuu cu nişte copii pe care nu-i mai cunosc, tot din Iaşi. Eu eram un elev din clasa lui Creangă, aveam de spus trei replici. Ţin minte şi acum că Vişan, care era Creangă, mă întreba ceva legat de el, nevastă şi o mâţă... «Cine e persoana I?» «Dumneavoastră», răspundeam eu, «că despre dumneavoastră vorbiţi...» «Persoana a II-a?» «Soţia dumneavoastră, că vorbiţi cu ea.» «Şi persoana a III-a?» «Mâţa, că despre ea e vorba.»

Astea erau replicile mele, el îmi spunea «bravo» şi mă aşezam jos. Am venit la Bucureşti cu avionul, am făcut postsincron aici, la Teatrul Naţional. Jos erau studiourile de postsincron. Atunci m-am jucat prima dată cu fetiţele Mariei Ploae. De atunci o cunosc eu, aşadar, pe Ana Mărgineanu, care a devenit între timp regizor de teatru. Am revăzut filmul după mulţi ani. Frumos.

Nu pot să spun că asta m-a influenţat să dau la teatru, pentru că eu ştiam că vreau să dau la teatru din clasa I. Asta ştiam că trebuie să fac. Era doar un pas foarte important în demersul meu spre actorie... Mi-a întărit ideea că aş putea să mă fac actor. Mi-aduc aminte ce drag mi-era să stau la filmări. Stăteam la filmări chiar şi când nu filmam, pentru că-mi plăcea să văd cum se face fumul în pădure. Pe timpul acela nu era o maşinărie de făcut fum.

Se dădea foc şi cineva alerga prin toată pădurea şi o umplea de fumul ăla gros pe care-l vedem noi în filmele de pe vremuri. Era fascinant pentru mine să văd lumea asta. Plus că să stai alături de Maria Ploae, de Marcel Iureş, lângă Adrian Pintea, pe care eu l-am iubit foarte tare, să-i vezi aşa, era o mare chestie. Noi la Iaşi nu prea visam asta. Mi-era drag filmul, pentru că era un film despre ceva ce se întâmpla la Iaşi...

Era despre Creangă, despre un om de care eu învăţam la şcoală. Pe urmă m-am îndrăgostit de Creangă şi deja vedeam cu alţi ochi "Amintirile din copilărie". Era ca şi cum eu făceam parte din lumea lui. Deveniserăm cunoscuţi. Eu jucasem cu Creangă, nu-i aşa?! Jucasem în poveştile alea despre care scria în cărţi...

Mi s-a părut că Dorel Vişan seamănă cu Creangă, Pintea cu Eminescu şi Maria Ploae cu Veronica Micle, deşi eu nu văzusem nici o poză cu Veronica Micle. Mi se părea că ei sunt. De atunci, oricând mă gândesc la Creangă sau la Eminescu în cap îmi apar oamenii ăştia.
Nu pot să-mi imaginez lumea mea fără Ion Creangă. De fapt, n-ai cum să fii născut în Iaşi şi să nu-ţi placă Creangă."

"Poate am legături ancestrale cu Ion Creangă..."
Cea mai recentă dintre premierele de la Teatrul Naţional din Bucureşti este un spectacol construit pe una dintre cele mai frumoase şi mai pline de mistere dintre poveştile lui Creangă: "Ivan Turbincă". Dacă e bine să ne întoarcem astăzi şi în felul acesta la lumea lui Creangă, dacă mai avem astăzi nevoie de Creangă, despre toate astea am stat de vorbă cu actorul Daniel Badale, "domnul" Ivan Turbincă în interpretarea de la TNB, a cărei direcţie regizorală îi aparţine lui Ion Sapdaru.

"Sunt din Botoşani, deci sunt moldovean", şi-a început povestea Daniel Badale, "poate am nişte legături ancestrale cu Ion Creangă. Îmi este foarte aproape, pentru că firea mea ca om, nu neapărat ca actor, este foarte ludică, sunt un tip foarte jucăuş. Şi copilăria mea a fost în spiritul lui Creangă. De asta cred că spectacolul acesta ţine foarte mult de o atmosferă care, după părerea mea, s-a cam pierdut.

Oraşele mari şi-au pierdut afinitatea faţă de tradiţie, de frumos, de autentic. Sunt uşor pervertite. Şi astăzi, venind spre teatru, mă tot gândeam ce o să vă spun. Cred că trebuie să ne întoarcem la autentic, la tradiţie, la ceea ce ne dă nouă formă ca popor. La ceea ce ne dă substanţă. Am întâlnit o doamnă în vârstă care mi-a făcut după spectacol un compliment minunat. Mi-a spus: «Mi-am amintit de copilărie şi de Sărbătorile de iarnă...».

Astfel de montări sunt necesare. Iar acest spectacol merge de la 10 ani până la 90 de ani. Paleta lui e foarte largă. Eu, în povestea asta, m-am lăsat dus de Ion Sapdaru. Modul cum a abordat-o el mi s-a părut şi ciudat, şi straniu, şi plăcut..." L-am întrebat pe Daniel Badale ce-şi aminteşte din copilăria lui cu Creangă şi cât l-au marcat "Amintirile" şi poveştile lui.

"Cred că eram foarte mic, prin şcoala generală, când am citit prima oară. Dar ce mi-a rămas cel mai mult în suflet sunt "Amintirile din copilărie". Sunt cel mai aproape de mine. N-am înţeles foarte mult semnificaţiile textelor lui la vârsta aia. Pentru că toate povestirile lui Creangă sunt atât de profunde... Ca-n "Ivan Turbincă"... Cred că fiecare om şi-ar dori să oprească pentru o secundă din viaţa lui timpul. Ivan a reuşit într-o oarecare măsură. Important este să încerci.

Iar filosofia asta, felul lui de a lua în răspăr viaţa cred că face parte din fiinţa noastră omenească. Cred că poveştile lui sunt mai degrabă pentru oameni mari. Copiilor cred că le plac măştile, le place un domn care împuşcă un cocoş... Oamenii mari, în schimb, se opresc, rămân puţin pe gânduri şi se întreabă: «Oare la mine când vine doamna cu coasa?».

Sunt momente la care vibrez din toată fiinţa mea. La finalul spectacolului intru în coşciug şi zic: «Iată, Ivane, şi casa de veci. Trei coţi de pământ, atâta e al tău». Vezi în ce se încheie toată scofala pe lumea asta?..." Îi propun un joc. Să-şi imagineze că Ion Creangă intră în Sala Mare a Teatrului Naţional... "Nu ştiu dacă mi-ar fi reproşat ceva, dar în mod sigur m-ar fi ajutat. Cred că i-ar fi plăcut... cum e Ivan al nostru. Pentru că moldovenii sunt mai jucăuşi.

Desigur, altfel am perceput povestea când am citit-o şi, altfel o percep acum, când joc. Intru în joc, dar ştiu că este o joacă serioasă, şi sunt momente chiar tragice în spectacol. Mă lupt cu Ivan, hâtroşenia lui şi inconştienţa lui sunt atât de actuale... Trăim vremuri foarte tulburi şi ar fi bine dacă aş avea puterea să opresc puţin timpul, să-l bag în turbincă măcar pentru o zi şi să scot de acolo numai ce-mi place mie... Am uitat să ne bucurăm de lucrurile frumoase, de lucrurile simple. În rest, despre Creangă, ce pot să spun. E de-al meu, de la Humuleşti..."