Scriitorul este omul care poartă în sine o lume

La data de 13 octombrie 1977, la Cumpătul, Mircea Vaida realiza un interviu cu Marin Preda, care avea să fie publicat în numărul 44 al revistei Tribuna, la 3 noiembrie în acelaşi an. Interviul a fost preluat apoi în volumul "Romanul românesc în interviuri", realizat de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, din care vă oferim fragmente...

Plecând de la "Viaţa ca o pradă", aţi putea să precizaţi ce anume credeţi despre scriitor ca o conştiinţă a epocii?

Despre scriitor ca o conştiinţă a epocii cred că am avut deseori prilejul să mă pronunţ şi, în general, această idee cred că li s-a pus tuturor, că nu există scriitor care să nu-şi fi pus el însuşi această problemă şi să se fi pronunţat în acest sens. Desigur, se poate afirma că poţi fi în epocă oricum, în afară de cazul în care adopţi formule ale unor culturi vechi, aproape îmbătrânite, cum e cea franceză, în care scriitorul încearcă să inventeze un alt roman, noul roman, care, după părerea mea, a cam eşuat, adică interesul publicului a scăzut pentru noul roman, datorită tocmai faptului că publicul a simţit cum această scriitură a partizanilor noului roman parcă ocoleşte epoca, iar cititorul aştepta altceva, ca scriitorul să încerce să se constituie într-o conştiinţă a epocii. Sigur că pot fi şi alte explicaţii, de pildă, însăşi formula noului roman să apară cam plicticoasă, în ciuda teoriei care este interesantă, dar, cum spuneam, orice ar fi şi oricât de puţin implicat ar fi, să zicem, cititorul însuşi în epocă şi în problemele epocii, totuşi el caută ceva în roman, ca de altfel în poezie şi în genere în artă.

Noi i-am obişnuit pe cititori cu marile figuri ale prozei franceze, cum ar fi Malraux sau Camus, care îşi pun mari întrebări. La noi, de pildă, se observă că, îndată ce un prozator abordează o problemă de larg interes, tirajele devin insuficiente şi cartea dispare aproape înainte de a apărea pe tejgheaua librarului, cum a fost cazul cu multe cărţi din ultimii şapte ani. (...)


Ce părere aveţi despre o serie de mari prozatori ai epocii noastre, şi mă gândesc la Marquez, la un Faulkner, Steinbeck, Camus, Malraux? Desigur, lista e mai lungă, dar dvs. hotărâţi.

Ei bine, am avut ocazia şi în alte interviuri şi chiar în cărţi, în sensul de mărturisiri, ca să spun aşa, smulse de Florin Mugur, chiar în ultima carte, "Viaţa ca o pradă", să arăt care au fost scriitorii care m-au pasionat, care m-au influenţat fără să-mi dau seama. Însă astăzi sigur că părerile mele în acest sens sunt mult diferite de vârsta de 20 de ani şi aş putea să spun că sunt poate mai limitate. E o limitare pe care vârsta o aduce în orice caz unor categorii de scriitori din care fac parte, care încep să citească mai puţin, numai capodopere, numai lucruri...

Asta am mai spus-o eu, într-un loc în "Imposibila întoarcere", că sunt cărţi care îmi dau sentimentul că dacă le citesc pierd zile din viaţă. Sigur că le evit. În ceea ce priveşte numele pe care le-aţi pronunţat, aş vrea să spun câteva cuvinte despre Marquez, şi anume nu despre faptul că "Un veac de singurătate" e o carte bună sau rea, cartea este foarte bună, însă imitarea ei mi se pare un lucru foarte iritant pentru mine, ineficient pentru cei care încearcă să o imite. Ce-i de imitat la Marquez?

A apărut expresia "realismul magic". "Realismul magic" îl ai în tine sau nu-l ai. A te apuca să-l imiţi înseamnă, în orice caz, să te condamni, să fii sub model. Or, după mine, un scriitor trebuie să fie liber în faţa capacităţii lui de creaţie, să spună ceea ce are el de spus, în maniera şi stilul lui, nu al altora. (...) Alt scriitor în discuţie este Andre Malraux, care a murit de curând. Foarte curios: stilul concentrat şi profund de exprimare a ideilor care l-au obsedat pe Malraux de-a lungul vieţii sale dă impresia că Malraux a fost un mare intelectual, or, el, prin structura lui şi prin mentalitatea lui, nu era un intelectual, deşi, bineînţeles, avea o cultură care, în orice caz, corespundea talentului şi intenţiilor lui de a scrie ceea ce îl obseda.

Asta mi se pare curios - cultura lui în special era vizibilă în probleme de artă. Cărţile pe care le-a scris despre artă sunt deci o dovadă. Vreau să spun că, prin forţa de gândire şi prin profunzimea gândirii, treptele atât de preţioase pentru unii, şi anume de intelectualitate, el le-a urcat datorită profunzimii gândirii sale, nu atât a unei vaste culturi sau a unei erudiţii speciale.


Se observă în ceea ce scrieţi o anumită permanenţă, o coordonată care apare vizibilă pentru orice cititor atent, şi anume existenţa unui spaţiu al lui Marin Preda, o mitologie care, în parte, ţine şi de un univers al copilăriei, de un pământ unde vă întoarceţi, indiferent că e vorba despre un roman citadin sau despre un personaj ţăran.

La chestiunea asta am avut deseori ocazia să răspund şi pot să repet că e o certitudine revelaţia asupra specificului, adică există în viaţa unui scriitor un moment în care ai o revelaţie primordială asupra realităţilor ţării în care trăieşti. Şi ea poate să-i ajungă, această revelaţie, poate să o extindă asupra tuturor oamenilor, poate să-i fie suficientă pentru toată viaţa, chiar, ca să spunem aşa, s-ar putea să nici nu aibă timp s-o urmărească în toate implicaţiile şi mai ales în diferitele medii sociale în care este silit să trăiască. Asta mi s-a întâmplat mie, după cum am spus, în copilărie, în familia mea. De acolo porneşte totul.


Referitor la copilărie, la amintire şi biografie: "Viaţa ca o pradă" nu e numai un memorial, e mult mai mult decât atât. Vă întreb - o veţi continua, aveţi această intenţie?

Bineînţeles, deoarece această carte se opreşte la anii '55, când a apărut "Moromeţii". Subiectul acesta care se împleteşte cu acele momente din viaţa mea care sunt, cum am spus, puncte luminoase în amintire evocate cu nelinişte, pentru că s-ar fi putut să nu se întâmple în viaţa mea astfel de zone de lumină, se opresc în '55 şi în mod fatal cred că voi găsi un nou subiect pentru continuare. "Viaţa ca o pradă" are două subiecte dominante: cel în legătură cu scrierea unei cărţi, adică obsesia de a scrie o a doua carte după debut, în care apar trecute în revistă primele amintiri, şi cel al anilor de şcoală.


Aici, la Cumpătul, unde se poartă discuţia noastră, lucraţi la un nou roman a cărui acţiune se petrece în Transilvania. Ce aţi putea adăuga despre această carte?

Până în prezent am scris în mod constant şi bine, sper s-o termin în cursul anului viitor sau în prima parte a anului viitor, şi va fi o carte cu totul diferită de cele scrise până acum, fireşte, tot a mea, însă tot ceea ce scrie un scriitor despre viaţă, despre sine este abordat din punctul de vedere al unui personaj cu totul deosebit decât cele anterioare, explorând alte zone ale stării de spirit a autorului, aş putea să zic, aproape necunoscute. Da, pot să spun în mod sigur, şi afirm aceasta cu anumită certitudine, că un prozator care nu se ignoră pe sine şi, mai ales, cum accentuam în ultima carte, nu ignoră aventurile prin care conştiinţa sa a trecut, cred că are posibilitatea de scriere despre asta practic inepuizabilă. Am descoperit acest lucru începând să scriu romanul de faţă, pentru că e natural să fie aşa, pentru că scriitorul e omul care poartă în sine o întreagă lume, pe care oricât ar concentra-o şi ar încerca să o concentreze, să spună totul într-un singur roman, totdeauna îi va rămâne, chiar spre sfârşitul carierei, sentimentul că nu a reuşit să spună totul despre sine, despre ceilalţi.