Un dezident se leagana pe o panza de paianjen

Am vazut la oteve un dizident si iar mi-am adus aminte de vechea mea frustrare: care n-am fost si io dizident pe vremea lu’ Ceasca! Sa fi barfit si io sistemu’ comunist, sa-i fi injurat si io pe securistii aia nenorociti sau, poate, chiar mai rau, sa-l fi ucis de-a dreptu’ si sa nu ma prinda niciodata.

Va dati seama c-acuma ma chemau si pe mine la oteve si ma dadeam si io mare c-am fost dizident.

De fapt, ca sa fiu sincera, frustrarea mea cu dizidenta e prelungirea paradoxala a alteia: doamnelor si domnilor, eram dintre acei pionieri care-si doreau sa-i duca flori lu’ Ceasca. Ma uitam de fiecare data siderata la copiii de varsta mea care dadeau buzna la el, ii spuneau ceva duios (cred ca era duios sau chiar copilaros, pentru ca Ceasca zambea cumva superior, ca un adult). Pe urma-i dadeau florile si gata.

Astfel, un nou Adrian, de data asta Erbiceanu, vine sa se puna de unu’ singur pe firmamentu’ poeziei noastre nationale, sa straluceasca de unu’ singur, ca un star... aaa... ca o stea pe ceru’ de cristal al metaforei adanci si, de asemenea, de ce sa n-o spunem si p-asta, s-o frece putin prin Romania si sa plece in Canada, cu accentul lui cu tot.