Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criticul literar Paul Cernat are cuvântul: „Cel mai spectaculos experiment literar autohton din toate timpurile n-a fost făcut nici de cei de la «Dezarticulat» (o mai fi trăind «poetul Radu Demetriades»?), nici de alții, compozitori de romane colective și alte chestii, sau de producții avangardiste, ci de «dioscurii» Dimitrie Anghel, aka Mitif și St. O. Iosif, alias Steo. Acest cuplu creativ masculin a conceput și născut în 1907, în timpul răscoalei, un copil robust și viabil: autorul-valiză A. Mirea, care a văzut, prima dată, lumina tiparului în paginile revistei «Sămănătorul» (da, da!) și a publicat, până în 1910, două volume groase de cronici rimate/poezie, trei piese de teatru (o feerie, o comedie și o piesucă istorică ocazională), un volum de proză scurtă («Cireșul lui Lucullus», nu rău!) și unul de articole și portrete”. Impresionant, nu?
Metateatru comic în foi de viță
Și nu-i încă totul: „Despre opera lui Mirea s-a pronunțat cam toată critica de întâmpinare a momentului, iar în 1910, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, Academia Română i-a dat și un premiu important. Ar merita, cu siguranță, o monografie, inclusiv potențialul său teoretic fiind apreciabil. Nici una dintre producțiile editoriale nu seamănă una cu alta, nici măcar piesele între ele, iar opera în ansamblu, mai puțin proza și articolele, nu seamănă nici cu a «tatălui» Anghel, nici cu a «mamei» Iosif (care nu au scris deloc teatru pe cont propriu; or, dramaturgul Mirea e chiar bun, reprezentabil și azi cu «Legenda funingeilor» și «Cometa», ultima - un delicios metateatru comic în foi de viță, cealaltă - o combinație subtilă de Wagner și Maeterlinck. În 1924, B. Fundoianu și cumnatul său, actorul Armand Pascal, au reprezentat «Legenda...» în cadrul primei companii teatrale autohtone de avangardă, «Insula»”.
Poeme, sonete, parodii…
Fir întins: Poemele din «Caleidoscopul lui A. Mirea» (peste 400 de pagini), scrise pe cele mai diverse teme, sunt vecine cu poemele ironice ale fumiștilor și hidropaților francezi de la 1900, Alphonse Allais & Co. G. Topârceanu și alți umoriști fanteziști sclipitori, precum postbelicii Tudor George și Gh. Azap, îi datorează mult. Nu lipsesc din repertoriul respectivului autor poeme urbane, poeme mondene, poeme industriale, poeme parodice în cele mai diverse stiluri la adresa criticilor, artiștilor și scriitorilor momentului, sonete rustice și exotice parșive, o parodie futuristă... Mirea este un ironist rafinat și versatil, care nu iartă nimic”.
Întemeietori ai Societății Scriitorilor Români
Tot Paul Cernat: „Cei doi prieteni și «frați de cruce», întemeietori, în 1908, ai Societății Scriitorilor Români apoi, alături de amicii Sadoveanu și I. Chendi, ai revistei «Cumpăna», au comis împreună și traduceri (așa le-a venit de altfel ideea copilului literar din flori...): proaspăt întorși de la Paris, în 1902, au tradus din Verlaine, Edmond Rostand, Ibsen, Th. de Banville și, nu în ultimul rând, din microromanul «Strigoiul Carpaților» de Al. Dumas-Tatăl, reeditat sub semnătura lor și după 1990 - am mai scris despre el. Se pare că jocul a fost condus de Anghel, care, prin intermediul textelor primelor două piese și al traducerii din Dumas a pus în pagină, chiar cu mâna care scrie a lui Iosif, scenariul seducerii și răpirii soției acestuia, scriitoarea Natalia Negru, martoră indiscretă la conceperea producțiilor lui A. Mirea; detaliile procesului sunt descrise în «Cometa», iar traducerea «Strigoiului...» este motivată de faptul că e despre un triunghi amoros similar”.
Rachetă pentru dl Dragomirescu
În final: „Când, în 1910, A. Mirea a încetat să mai existe, Natalia, aka Helianta, l-a lăsat pe bleguțul Steo (cu care a avut și o fetiță, Corina, moartă în bombardamentele din Primul Război Mondial) pentru mult mai seducătorul Mitif; gelos și nevrotic, ultimul va încerca după câțiva ani s-o împuște, dar, ratând ținta, se va sinucide cu aceeași armă. Mai jos - un poem al lui A. Mirea care polemizează la baionetă cu criticul Mihalache Dragomirescu, ciuca bătăilor moderniste: «Celebrule între esteți,/Declari că eu, subscrisul Mirea/Sînt pur și simplu contopirea/Hibridă dintre doi poeți.//Aceasta e o infamie,/O născocire infantilă!.../Ai cercetat la primărie?/Cunoști tu starea mea civilă?/.../Hibrid ești tu, ilustre critic,/Tu, imposibilă treime:/Poet, estet și om politic,/Făuritor de triple crime;//De-aceea, pentru Dumnezeu,/Ascultă-mă și ține-ți firea:/Căci tu ești tu și eu sînt eu/Așa cum iscălesc: A. Mirea.»” («Rachetă», D-lui M. Dragomirescu etc.)
Un roman „drăcos” aproape uitat
Câteva comentarii în plus (asumate de profesorul Paul Cernat) despre o carte mai puțin prizată astăzi: „N-am date să repertoriez romanele de secol XX care au ca obiect Carpații cu castelele lor gotice și mitul orientalist al vampirului transilvănean - în secolul XIX occidental numărul lor e considerabil - dar, pe lângă celebrissimul Dracula al lui Bram Stoker și faimosul Castel din Carpați al lui Jules Verne, trebuie să amintim și o producție mai veche, dar nu mai puțin «ofertantă»: romanul La dame pâle de Alexandre Dumas tatăl, scris în 1843 după un manuscris de Paul Meurice și tradus la noi în 1909 de Șt. O. Iosif & Dimitrie Anghel sub titlul «Strigoiul Carpaților». Va fi reeditat de câteva ori, sub diverse titluri (dar cu aceeași traducere), după 1990, până la traducerea lui din 2016 în cadrul seriei gotice dumasiene «Cele o mie una fantome» de către Octavian Soviany (la editura Paralela 45). E un roman în care vampiricul Kostaki se luptă crâncen cu fratele său vitreg Gregoriska, la castelul Brankovan din Carpați, pentru inima unei frumoase poloneze, Hedwige, refugiată în Transilvania în timpul insurecției poloneze contra Rusiei din 1825”.
Alegorie
La sfârșit, o supoziție: „Acum... ce i-o fi găsit pe Iosif și Anghel să traducă taman romanul ăsta? Să fie oare la mijloc fantasma Nataliei Negru, fosta soție a lui Iosif «suflată» de Anghel, care s-a și sinucis din cauza ei după ce a încercat, din gelozie, s-o ucidă? Frumoasă alegorie triangular-amoroasă prin traducere, în care Anghel ar fi vampiricul Kostaki, Iosif - angelicul Gregoriska, iar Nathalie (Helianta), care l-a «tradus» pe blândul Steo cu pasionalul Mitif - Hedwige”.
Alaiul vechiturilor
O mostră, iată, de scriitură marca Dimitrie Anghel, „jumătate” din A. Mirea, care reținea, cu prilejul zborului aviatic al lui Blériot din 1909: „În București, cînd a zburat pentru întîia oară Blériot, am avut și eu norocul să-l văd, și notez pentru mai tîrziu ciudata priveliște ce o înfățișa capitala noastră în ziua aceea. De pretutindeni, de prin mahalale și vecinătăți, poporul s-a trezit de mînecate, să vie să vadă pasărea-om. Și atunci, vehiculele cele mai extraordinare, căruțele cele mai ancestrale, tot ce, în sfîrșit, poartă roți și copite a fost scos la iveală, și atunci numai mi-am putut da seama ce repede pas a făcut civilizația. Era o adevărată procesie, un nesfîrșit monom de lucruri eteroclite, cel mai bizar caleidoscop retrospectiv al tuturor mijloacelor de comunicație. Scuturate de praful ce le acoperea de cine știe cîte decenii, vechile rădvane, cu mușamalele coșcovite de ploi și cu pernele mîncate de molii, au duruit mirate văzînd lumina soarelui. Diligențe hîrbuite care au stîrnit atîția nouri de praf în vremea lor, ducînd cu ele atîtea vești bune și rele, vechile diligențe, care au semănat poate atîtea leșuri de cai morți de-a lungul drumurilor, zgomotoasele bunici ale frumoaselor trăsuri de astăzi, care scîrțîiau pe arcurile lor neelastice și dîrdîiau din geamuri pe caldarîmul sunător al orașelor cînd intrau în pocnetele de bice ale surugiilor, au ieșit și ele, privind cu ochii lor somnoroși civilizația și au scîrțîit prelung, avînd aerul de a spune: «Da’ greu somn am dormit!»”.
O decădere în fața unei apoteoze
Tot aici: „Și iată și vechile tramcare, de cari stă legat numele lui Toma Blîndu, încăpătoarele căruți în care s-au plimbat toți bucureștenii și care mai ies la iveală și astăzi, prefăcute în sănii, cînd sunt zăpezile mari; și iată și popularul car cu boi, venind legănat și domol, cu siguranța că tot va ajunge odată și el, oricît de repede ar merge ceilalți. Docare și faetoane de gală a cine știe cărui Moruzi sau Răznovanu, brecuri și cabriolete demodate, ce nu se mai văd încă decît în stampele lui Szathmáry, cupèle și landouri în care și-a făcut intrarea cine știe ce prinț ori ambasador străin, bihunci și cîte poți să-ți imaginezi și să visezi, numai reprezentantul faimoaselor chaise à porteurs nu erau, toate fiind acum rechiziționate și adaptate pentru paraliticii din spitaluri ori sanatorii. Veneau apoi vehiculele moderne, năstrușnicii muscali cu droștele lor, trăsurile de casă cu vizitiii și valeții lor severi și bine gulerați, furgoanele militare, serviciile de ambulanță cu steaguri albe, bicicletele cu roțile strălucitoare, tandemuri, triplete, cuadruplete și, în sfîrșit, toate mărcile automobilelor și toate reprezentantele benzinei. (...) Erau toți reprezentanții trecutului față de viitor, o decădere în fața unei apoteoze. Și peste zgomotul acesta surd, peste lumea aceasta curioasă de rămășiți, peste moaștele și fosilele atîtor vremuri, cari veniau să vadă din toate depărtările mahalalelor și împrejurimilor, pasărea măiastră s-a ridicat și a spintecat albastrul, spunînd povestea vremilor viitoare”.
3 ani a fost activ scriitorul-valiză A. Mirea, între 1907 și 1910.
„Cel mai spectaculos experiment literar autohton din toate timpurile a fost făcut de «dioscurii» Dimitrie Anghel, aka Mitif și St. O. Iosif, alias Steo”, Paul Cernat, critic literar
„Mirea este un ironist rafinat și versatil, care nu iartă nimic”, Paul Cernat, critic literar
150 de ani s-au împlinit în 23 octombrie 2025 de la nașterea scriitorului Șt. O. Iosif.
„Dramaturgul Mirea e chiar bun, reprezentabil și azi cu «Legenda funingeilor» și «Cometa», ultima - un delicios metateatru comic în foi de viță, cealaltă - o combinație subtilă de Wagner și Maeterlinck”, Paul Cernat, critic literar
Citește pe Antena3.ro
