Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Recent a avut loc, la Bucureşti, conferința internațională 30 de ani de la prăbușirea comunismului în Europa de Est. Rolul diplomației culturale în dezamorsarea conflictelor înghețate.
Organizată de Fundația Română pentru Democrație cu sprijinul Guvernului României, în cooperare cu Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, Senatul României și Ministerul Afacerilor Externe, cu prilejul sărbătoririi a trei decenii de la căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, conferința a pus în lumină importanța liderilor care au schimbat istoria în 1989 şi a împărtășit experiența lor nemijlocită în procesul de tranziție de la comunism la democrație, precum și în gestionarea conflictelor în cursul acestei tranziții.
Manifestarea a reunit foşti şefi de stat şi de guvern, înalţi oficiali, specialişti şi cercetători din mediul academic și lideri religioși din Europa de Est, Balcani, Caucaz și Peninsula Coreeană, printre care ii amintim pe Aurel Vainer, Viktor Iuşcenco, Petru Lucinschi, Djoomart Otorbaev, Garry Jacobs. În cadrul acestei conferințe a fost dezbătut modul în care au fost abordate aceste conflicte, valorificând experiența liderilor politici democrați care s-au confruntat cu dificultățile perioadei post-totalitare.
Fostul Președinte al statului (1996-2000), Dl. Emil Constantinescu, actual Preşedinte al Institutului de Studii Avansate pentru Cultură şi Civilizaţia Levantului, a apreciat faptul că există o renaștere a capitalismului religios, astfel că, în cadrul evenimentului a fost subliniată încă o dată importanța religiei în pacea globală și în relațiile interumane.
Iată ce a afirmat preşedintele Emil Constantinescu în cadrul conferinţei:
Lecţia tranziţiei post-comuniste şi provocările guvernanţei globale
Citește pe Antena3.ro
“În această sală, populată în majoritate cu tineri născuţi cu trei decenii în urmă, se găsesc şi câţiva foşti şefi de stat care au ceva în comun: au fost primii preşedinţi democraţi ai ţărilor lor după o jumătate de secol de dictatură comunistă. Despre democraţie vorbesc şi scriu – în conferinţe, în prelegeri universitare sau în cărţi – filozofi, politologi, sociologi, scriitori, oameni de cultură sau oameni de afaceri. Aveţi în faţa dumneavoastră personalităţi care au fost obligate, în momente dificile ale istoriei popoarelor lor, să ia decizii în numele acestor popoare şi apoi să răspundă pentru ele în faţa contemporanilor lor şi în faţa generaţiilor care vor urma.
Cei prezenţi acum, cei care au fost aici cu cinci ani în urmă, când celebram un sfert de secol de la căderea comunismului, ca şi cei care între timp au plecat din această lume – Havel, Jelev, Goncz, Kovac – am fost o adevărată familie şi continuăm să fim o familie de lideri diferiţi faţă de foştii dictatori ai ţărilor noastre, dar şi faţă de liderii de azi ai democraţiilor contemporane.
Pentru noi este o datorie să vă împărtăşim experienţa noastră. Istoria nu se repetă, se repetă numai consecinţele negative ale unor fenomene istorice, dacă nu înţelegem corect ce au în comun şi ce este diferit, la fenomene social-politice, din perioade şi locuri diferite care par asemănătoare la prima vedere.
Ţările care au reuşit să iasă de sub o dictatură au în comun faptul că trebuie să facă faţă unor conflicte, de multe ori seculare, pe care dictaturile le-au congelat fără să le rezolve. Este vorba de conflicte religioase, naţionale, etnice, sociale, culturale, ideologice.
Noi, primii preşedinţi democraţi din Europa de Est, după o jumătate de secol de dictaturi comuniste criminale, în care dictatorii comunişti au lipsit de libertate, au torturat şi au ucis zeci de milioane de oameni din propriile popoare, ne-am străduit să transformăm „pedagogia suferinţei” într-o „pedagogie a reconcilierii”. Dacă am reuşit sau nu, numai istoria va judeca.
Ce putem spune acum, după treizeci de ani, este că drumul de la dictatură la democraţie este lung, dificil şi plin de pericole. Nu poţi şti niciodată dacă nu e reversibil. Mai putem spune că nu există un singur model care poate fi repede implementat oriunde. Există principii fundamentale comune, dar şi posibilitatea fiecărui popor de a le adapta la propriile tradiţii şi la cultura sa.
Pedagogia libertăţii are nevoie de memoria suferinţei deoarece, ca şi în cazul sănătăţii, percepem valoarea libertăţii atunci când nu o mai avem. Dar ce se va întâmpla atunci când ultimii supravieţuitori ai gulagurilor vor dispărea?
Din păcate pentru noi, cei care am idealizat-o, civilizaţia occidentală traversează o perioadă de decadenţă marcată de trecerea de la economia reală la o economie speculativă, de la societatea bunăstării la societatea de consum, de degradarea sistemului politic prin populism şi demagogie, dispariţia liderilor vizionari şi înlocuirea lor cu manageri ai unor mandate prezidenţiale sau guvernamentale, escamotarea realităţii prin limbajul “politically correct”, involuţia de la democratizarea culturii şi educaţiei la masificarea lor cu preţul pierderii calităţii, deturnarea mass-media, altă dată “câinele de pază” al democraţiei spre obiective comerciale, acceptarea de către elitele intelectuale a manipulării “pozitive” în dauna adevărului ştiinţific, pentru asigurarea fondurilor pentru cercetare şi a protejării mediului. Toate acestea au efecte pe termen lung asupra conştiinţei democratice. Libertatea individuală şi democraţia pot supravieţui doar în societăţi constituite din cetăţeni conştienţi şi nu dintr-o masă amorfă de indivizi uşor de manipulat.
Democraţia occidentală este ameninţată în prezent, pe de o parte, de prezenţa tot mai vizibilă la partea superioară a unui triunghi toxic: administraţia-corporaţiile-mass media, pe de altă parte de atracţia spre democraţia directă exercitată prin referendum sau sub presiunea străzii, care este periculoasă pentru că duce tot la regimuri cvasitotalitare. Paul Valéry condamna pe bună dreptate o guvernare în care politica este doar «arta de a-i consulta pe oameni în privinţa problemelor pe care nu le înţeleg deloc şi de a-i împiedica să se ocupe de problemele care-i privesc în mod direct».
Secolul XX a adus o extraordinară libertate pentru toate minorităţile rasiale, etnice, sexuale, profesionale, politice. Ce s-a pierdut este solidaritatea. Solidaritatea, care este forma supremă a libertăţii şi fundamentul puterii sociale de care avem nevoie, nu pleacă numai din înţelegerea între oameni sau chiar din simţul lor de compasiune, ci din participarea la o operă comună în slujba unui ideal comun. Recitindu-l pe Saint-Exupery, ne vom aminti că a iubi nu înseamnă a te uita unul la celălalt, ci a privi împreună, în aceeaşi direcţie.
În decembrie 1989, tinerii care manifestau împotriva dictaturii comuniste în Piaţa Universităţii din Bucureşti nu au cerut nici pâine, nici salarii mai mari. Ei au scandat „Alegeri libere!”, „Libertatea presei!” , „Libertate te iubim, pentru tine noi murim” şi „Vom muri şi vom fi liberi!”. La miezul nopţii, trupele de represiune au intrat cu tancurile în manifestanţii neînarmaţi care nu ameninţau nicio instituţie de stat şi care oferiseră militarilor flori. Zeci de oameni au fost omorâţi şi câteva mii arestaţi şi torturaţi. Şi ar fi fost şi ei omorâţi, iar cenuşa lor aruncată în canal, cum se întâmplase în urmă cu 5 zile cu participanţi la revolta de la Timişoara dacă a doua zi, jumătate de milion de bucureşteni nu ar fi înconjurat tancurile şi sediul puterii comuniste. Dictatorul a fugit şi libertatea a fost câştigată. Într-unul din momentele luminoase ale istoriei, oamenii au fost dispuşi să moară pentru libertate şi pentru democraţie.
Răspunsul privind viitorul libertăţii şi democraţiei rămâne la alegerea fiecărei generaţii şi, în cele din urmă, a fiecăruia dintre noi.
Până la urmă, democraţia se naşte, se dezvoltă, slăbeşte sau moare în conştiinţa fiecărui om care alege să fie cetăţean liber sau să-şi predea libertatea şi demnitatea umană unui lider autoritar.
Mai este astăzi posibilă o solidaritate bazată pe idealuri şi credinţă? Pentru ca ea să fie posibilă, avem nevoie să restabilim demnitatea proiectului intelectual al celor care acum 30 de ani au iniţiat un proiect politic propriu, contribuind la lărgirea Europei democratice. Intelectualitatea şi popoarele din fostele ţări comuniste au dat un nou etos, au reuşit să imprime unei Uniuni Europene din acel moment, oarecum osificată şi dirijată numai spre probleme economice, un elan nou, să trezească forţe noi, să trezească energii noi. Acest lucru se poate petrece şi astăzi. Din nou Uniunea Europeană este pândită de pericolul birocratizării şi dacă în Europa Centrală şi de Sud Est se va realiza un proiect politic vizionar, adaptat marilor provocări ale prezentului, el va restabili nu numai demnitatea noastră intelectuală, dar va contribui la revigorarea Uniunii Europene şi la creşterea influenţei ei pe plan mondial.
Diplomaţia culturală: pace şi progres prin înţelegerea celuilalt
De ce este nevoie de diplomaţie culturală - acest concept nou, pe care Institutul de la Berlin încearcă să-l promoveze cu atâta pasiune şi angajament? Răspunsul meu: pentru că lumea se schimbă. Şi dacă lumea se schimbă, şi politica în sensul ei înalt de slujire a intereselor comunităţii trebuie să se schimbe.
Primul pas al diplomaţiei culturale ar trebuie să fie, după părerea mea, construirea unei hărţi conceptuale a universului politic internaţional pe care să desenăm lumile diferite care populează planeta noastră, cea post-modernă, cea modernă şi cea pre-modernă. Numai pe această bază putem construi politici şi strategii de securitate adecvate unei lumi în schimbare rapidă şi contradictorie”.
