Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Apărut în 1976 la Eminescu, editură dragă inimii autorului, „Clipa” lui Dinu Săraru se vrea și este un roman politic. Într-o definiție aproximativă, romanul politic e un text în proză conceput pentru a interveni, cu puterea artei, într-o controversă sau chiar într-o bătălie politică de la un moment dat. De aceea, poate, ca și filmul politic, ca și grafica militantă, ca și cântecul politic, romanul politic își asumă conștient sacrificarea unor condiții de estetică pentru a putea convinge cititorul, chiar dacă exclusiv prin forța artei, să se angajeze de o parte sau de alta a unei baricade.
Ceaușescu își promovează echipa
Fixarea în timp a acțiunii unui roman e o operațiune destul de dificilă. „Clipa” lui Dinu Săraru face însă o fericită excepție.
Grație unor amănunte, putem fixa exact până și anii din comunism în care se desfată timpul romanesc: 1968-1970.
1968, deoarece, sub pretextul incursiunii în biografia eroului principal, activistul Dumitru Dumitru, romancierul redă cititorilor un fragment până atunci interzis din trecutul comunist al României: lagărele și închisorile staliniste.
O astfel de realitate ar fi fost imposibil să vadă lumina tiparului, dacă Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 n-ar fi dezvăluit opiniei publice abuzurile și crimele din anii 1950. Activist din ilegalitate, Dumitru Dumitru, prim-secretar de raion, e dat afară din partid, arestat și trimis în lagăr.
Citește pe Antena3.ro
Practicând formula întoarcerilor bruște în trecut, „Clipa” ne descrie, cu o minuție balzaciană, atmosfera de suspiciune din anii stalinismului cotropitor, roși de cancerul așa-zisei continue ascuțiri a luptei de clasă, abuzurile colectivizării, viața din lagăr și procesul de reabilitare.
Plenara din 1968 se concentrase exclusiv pe denunțarea abuzurilor împotriva activiștilor de partid; cazul Lucrețiu Pătrășcanu fiind cel mai răsunător. Abuzurile și crimele împotriva politicienilor și gazetarilor interbelici sunt trecute sub tăcere. Chiar dacă ele sunt corectate discret, prin eliberarea tuturor deținuților politici.
Nu e de mirare astfel că victima din roman e un activist de partid și nu un politician burghez. Curajul lui Dinu Săraru, la vremea respectivă unanim recunoscut, face posibilă și dezvăluirea abuzurilor împotriva unor politicieni burghezi și, mai ales, a unor oameni simpli, aceștia din urmă avându-l drept trimis în lumea romanescă pe Năiță Lucean de la Cornu Caprei.
1970 - deoarece o notă transcrisă de editură, cu cursive, după clasicul Sfârșit, precizează că „peste șaisprezece zile, douăsprezece mai 1970, în perioada inundațiilor, orașul din povestea noastră a fost acoperit, pur și simplu, de furia apelor dezlănțuite”.
Anii n-au fost aleși întâmplător de către Dinu Săraru.
Sunt anii de maximă intensitate și amploare a ceea ce s-a numit liberalismul comunist românesc.
În volumul „De la o lovitură de stat la alta”, eu am mers mai departe cu definirea, considerând acești ani drept cei ai „Primăverii de la București”, după bine-cunoscuta sintagmă „Primăvara de la Praga”.
Chiar dacă Nicolae Ceaușescu, învățând din lecția amară a lui Alexander Dubcek, din Cehoslovacia lui 1968, dar și din cea tragică a lui Imre Nagy din Ungaria lui 1956, s-a străduit să țină procesele sub control, atât din teama față de ruși, cât și din intuiția că, lăsată să se desfășoare de la sine, liberalizarea duce fatal la căderea regimului comunist, „Primăvara de la București” se înscrie ca un moment superior în Istoria postbelică a țării.
Radiografia perioadei comuniste nu poate să n-o ia în calcul.
Dacă e radiografie lucidă, firește, și nu rechizitoriu propagandistic, în genul celui practicat în ultima vreme de bolșevicii anticomuniști.
Sub semnul zelului de a simplifica o realitate complexă, noii procurori susțin că Nicolae Ceaușescu a urmărit consolidarea propriei puteri sub pretextul „Primăverii de la București”. Aproape toată echipa lui Dej a fost înlocuită cu una nouă, alcătuită din oamenii săi - se spune.
Că se spune, pur și simplu, n-ar fi nimic rău. Rău e că se spune că o acuză. De parcă ar exista în istorie politician care, odată venit în fruntea unei țări, a unui imperiu, a unui regat sau a unui guvern, nu s-ar da peste cap să-și aducă în jurul său oameni cu care să se înțeleagă, dar, mai ales, care să-i fie devotați!
Procedează altfel președintele american?
De parcă ar exista în istorie politician care să vrea altceva decât consolidarea și lărgirea propriei puteri!
Politicieni care ard de vii pe butucii interesului național, gata să meargă singuri la ghilotină de dragul patriei, se găsesc doar în discursurile cațavenciene și în visele de politologic ale elevelor de pension.
Orice politician veritabil se bate pentru a ajunge și a rămâne la putere. Important e ca acțiunile sale să nu contravină intereselor naționale de la momentul respectiv. Iar dacă acțiunile politicianului sunt în deplin acord cu exigențele istorice ale vremii sale, ele îi dau dreptul de a se numi bărbat de stat.
Nu are nicio importanță dacă tot ce a făcut Nicolae Ceaușescu între 1965 și 1971 - de la denunțarea erorilor și crimelor stalinismului dejist până la reabilitarea trecutului cultural interbelic - a stat sub semnul nevoii sale de a-și consolida puterea.
Are importanță că toate măsurile luate în această perioadă, puse sub sintagma „Primăvara de la București”, au adus în socialismul românesc o anume preocupare pentru respectarea legalității, au destupat, fie și parțial, căile de afirmare a creației, prin reducerea drastică a importanței Dosarului de cadre, au dat credit talentului, inteligenței, pregătirii profesionale.
Un arsenal întreg de mijloace
Abordând cu mijloace literare această perioadă, Dinu Săraru o vede ca pe o luptă între două echipe, între două generații și chiar între două lumi.
Practicând întâia oară după război formula romanului politic, el își angajează romanul, în această confruntare politică, de partea uneia din tabere.
De partea căreia?
A taberei lui Ceaușescu - desigur.
Roman tezist în sensul bun al cuvântului, altfel spus, roman politic modern, „Clipa” convoacă un întreg arsenal de mijloace pentru a face dintr-un text literar o armă combatantă.
Astfel:
- personajele se împart categoric în pozitive și negative, după cum sunt de o parte și de alta a baricadei;
- personajele pozitive se vor idealizate, personajele negative, înnegrite. Ca în orice roman, sau film, sau afiș politic, personajele pozitive trebuie să inspire simpatie, iar cele negative, antipatie;
- Purtătoare ale noului, personajele pozitive sunt binecuvântate cu lungi discursuri și reflecții, menite a le justifica acțiunea, dar și a transmite cititorului noua viziune asupra comunismului;
- personajele, indiferent de gruparea care le-a fost repartizată de autor, respectă mai puțin logica realului psihologic și mai mult logica simbolismului politologic.
Dumitru Dumitru e activistul comunist perestroikist avant la lettre, împrumutând ceva din destinul recent reabilitatului Lucrețiu Pătrășcanu, el e dat afară din partid și arestat pentru ideile sale liberale în fruntea unui raion prăpădit din țară.
Tudor Cernat e tehnocratul împătimit al profesiei sale, vulnerabil la greșeli, explicabile și justificabile însă prin înflăcărarea sa neobișnuită.
