Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Fiul lui Prosper Jolyot de Crébillon, dramaturg, autor de tragedii, «Crébillon-fiul» a rămas mai bine de un secol, din cauza unei reputații de scriitor licențios, în purgatoriul bibliotecilor, pe care nu l-a părăsit decât relativ de curând (prima ediție modernă este cea a lui Pierre Lièvre, din 1929, în colecția Les livres du Divan. Émile Henriot vorbise însă despre el încă din 1926, în cartea sa Les Livres du second rayon. Irréguliers et libertins), pentru a-și ocupa locul binemeritat printre scriitorii din secolul Luminilor. Puține sunt lucrurile care se cunosc despre existența lui.”, opina cercetătoarea Mariana Petrișor în preaplinul unui portret dedicat lui Crébillion (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Orfan de mamă la 4 ani
Și totuși: „Născut la două săptămâni după căsătoria părinților, Claude-Prosper rămâne orfan de mamă la numai patru ani. Elev al călugărilor iezuiți, la Liceul «Louis-le-Grand» din Paris, grație generozității fraților Pâris (renumiți oameni de finanțe ai epocii) care îi plătesc pensiunea, Claude-Prosper este un elev eminent. Superiorul acestei instituții de învățământ, părintele de Tournemine, conștient de meritele și de valoarea elevului său, încearcă, fără succes, să-l călăuzească spre viața religioasă. Mulți ani mai târziu, îi regăsim pe tată și pe fiu locuind împreună, în cartierul Marais, într-o casă unde un alt personaj celebru al acelei epoci, Casanova, va veni să ia lecții de franceză de la marele poet tragic”. Incitant, nu?
5 zile de închisoare
Dar să dăm fir poveștii: „Numele pe care îl poartă îi facilitează lui Claude-Prosper accesul în lumea teatrului: asiduu spectator la Comédie-Française, va părăsi compania în favoarea trupei de la Comedia Italiană, unde, fără să semneze, colaborează cu Romagnesi și cu Riccoboni la realizarea unor parodii și a unor cuplete. Debutează în 1730 cu o povestire, Le Sylphe (Silful), apărută fără nume de autor, iar doi ani mai târziu primul lui roman, Lettres de la Marquise de M*** au Comte de R*** (Scrisorile marchizei de M*** către contele de R***), cunoaște o primire destul de rezervată. Persoană nu prea mondenă, frecventează mai cu seamă oamenii de litere. Succesul - puțin cam zgomotos, ce-i drept - vine în 1734, odată cu publicarea, tot fără nume de autor, a povestirii «japoneze» L’Écumoire ou Tanzaï et Néandarné (Spumiera sau Tanzaï și Néandarné), în care unii cred că descoperă nu numai aluzii la câteva personalități ale timpului (cardinalul de Rohan, ducesa du Maine), dar și o satiră la adresa anti-jansenistei bule papale Unigenitus; norocos, Crébillon se alege pentru impertinența lui doar cu cinci zile de închisoare în donjonul de la Vincennes, răscumpărate însă de o faimă imediată care i-a deschis ușile saloanelor la modă ale Parisului - cele ale doamnelor Sainte-Maure și de Margy (mult timp amanta lui Crébillon, pe care cititorul o va regăsi sub trăsăturile doamnei de Lursay, una dintre eroinele romanelor sale)”.
Surghiun și mariaj „sașiu”
De-a dura: „La începutul anului 1736 este publicată, la Paris, prima parte a romanului Les Égarements du cæur et de l’esprit ou Mémoires de M. de Meilcour (Rătăcirile inimii și ale minții sau Memoriile domnului de Meilcour), apariție care pică prost, în ajunul perioadei de proscriere a romanelor ordonată de cancelarul d’Aguesseau. Părțile a doua și a treia nu vor apărea, prin urmare, decât în 1738, la Haga. În aprilie 1742, este publicat «indecentul» text Le Sopha, conte moral (Sofaua, povestire morală), pentru care cancelarul, jansenist, îl va surghiuni pe Crébillon la treizeci de leghe de Paris. Câțiva ani mai târziu (1748) are loc rocambolescul mariaj al eroului cu domnișoara Marie de Stafford, în vârstă de treizeci și patru de ani, «sașie și de o urâțenie izbitoare» (Collé, Journal, 1750), descendentă din nobilimea engleză, blândă și cucernică, deloc mondenă și care îi dăruise deja (în 1746) un fiu. Situația materială a scriitorului este destul de dificilă; între 1742 și 1754 nu publică nimic, fiind obligat să părăsească Parisul și să plece la Sens, iar apoi la Saint-Germain-en-Laye. Împreună cu Piron și Collé (prietenul lui din copilărie), el fondează, pe la 1752, La Société des dîners du Caveau (Societatea cinelor din Pivnicioară) - după numele localului pe care îl frecventau -, în fapt „dineuri literare” la care se întâlneau autori de cântece (una dintre armele cele mai de temut pe care le folosea atunci „opoziția”), actori, scriitori și pictori ca Gallet, Saurin, Moncrif, Gresset, Helvétius, Rameau, Duclos, Boucher”.
Cenzor regal
În 1754 publică Les Heureux Orphelins, histoire imitée de l’anglais (Fericiții orfani, istorie imitată din engleză); câteva luni mai târziu apar Ah! quel conte!, conte politique et astronomique (Ah! ce povestire!, poveste politică și astronomică) și La Nuit et le Moment (Noaptea și momentul) (1755). „După moartea soției sale - remarca cercetătoarea Mariana Petrișor -, revine la Paris, unde, grație protecției doamnei de Pompadour, este numit cenzor regal. Dacă ar fi fost lipsit de umor, trecutul l-ar fi jenat uneori în exercitarea funcțiilor sale; Crébillon a fost însă un cenzor onorabil și curtenitor, achitându-se bine de sarcina primită, spre marea mulțumire a curții, care îi va acorda, în 1762, o pensie de două mii de livre pe an. Fără să se stingă, reputația lui intră în declin. Publicat în 1763, Le Hasard du coin du feu, dialogue moral (Hazardul la gura sobei, dialog moral) nu are decât un slab ecou; la fel și Lettres de la duchesse de *** au duc de *** (Scrisorile ducesei de *** către ducele de ***), apărute în 1768, sau, trei ani mai târziu, Lettres athéniennes (Scrisori ateniene), al căror erou este Alcibiade și care transpun în Antichitate practicile libertinajului din epoca Regenței. Crébillon-fiul moare, sărac și uitat, pe 12 aprilie 1777, în casa lui din Paris”.
Măștile și tertipurile libertinajului
Scrierile i-au supraviețuit însă: „Opera lui Crébillon-fiul nu are decât un singur subiect - măștile și tertipurile libertinajului, descrise însă cu mijloace care sunt mereu altele: povestiri, dialoguri, romane epistolare, romane-memorii (tot atâtea forme literare susceptibile de a oferi unei opere aparența de autenticitate și de credibilitate), ca și când pictorul s-ar strădui să-și surprindă cât mai bine modelul, variind locul și forma discursului. Cititorul pătrunde într-o lume a libertinajului și ipocriziei, în care șiretenia unora face casă bună cu propensiunea celorlalți de a se lăsa înșelați. Libertinul este, conform tipologiei create de Crébillon, un bărbat care se folosește de dragoste pentru a garanta triumful propriei fantezii în detrimentul partenerei sale, care ridică inconstanța la rangul de principiu și care, urmărind plăcerea simțurilor și satisfacerea vanității sale, nu acordă nici un loc sentimentului. Adevăratul libertinaj este, prin urmare, expresia voinței de a-l domina pe celălalt, realizarea concretă a acestei dorințe. Nu se poate ajunge însă la dominație intelectuală decât grație unei profunde cunoașteri a lumii, care îi permite bărbatului să trateze femeia ca pe o «mașină» și să se supună codurilor unei societăți profund marcate de artificiu, la a cărei construire a colaborat și el”.
Conveniențe
Opera în prim-plan: „Într-o astfel de lume falsificată - care își impune legile până și în alegerea unui amant sau a unei amante -, adevărata personalitate se ascunde sub masca conveniențelor și a ceea ce este numit în epocă «le bon ton». Povestirea Le Sylphe ou Songe de Madame de R***. Écrit par elle-même à Madame de S*** (Silful sau Visul doamnei de R***. Povestit de ea însăși doamnei de S***) (1730), prima operă publicată de Crébillon, recurge la procedeul scriiturii la persoana întâi: doamna de R., după ce se prezintă singură, în preambul, drept o femeie rațională, cinstită, trăind retrasă la țară, se dovedește a fi, în fața argumentației vizitatorului ei invizibil și insistent - Silful (critica nu s-a înșelat, poate, descoperind în acest personaj o proiecție a dorințelor nemărturisite ale doamnei de R.) -, mai puțin fermă («virtutea» ei, ca și cea a altor personaje feminine din romanele libertine, reducându-se la exercițiul unor «bienséances» proprii epocii) și mai puțin sigură decât pretinde; ea nu va fi salvată de la «dezonoare» decât de sosirea intempestivă a cameristei sale. Lecția esențială care pare să se desprindă din prima povestire a lui Crébillon este că dorința nu apare decât grație cuvântului, că ea nu capătă trup decât în discurs și că, neputând să reziste în fața privirii, dispare imediat; libertinul se înfățișează astfel ca un pur efect de limbaj și ca metaforă a dorinței feminine”.
Îndrăzneli
Tot din sfera comentariilor literare: „L’Écumoire ou Tanzaï et Néandarné. Histoire japonaise (1734) aparține, prin personajele și prin resorturile sale, unui gen mult gustat în epocă - basmul - și este prezentată, conform unei convenții literare, ca «traducerea» uneia dintre cărțile orientale pline de povești absurde care făceau pe atunci deliciul cititorilor. Textul este însă și un exemplu de satiră libertină construită pe o transpunere orientală. Geniul intuitiv al lui Crébillon apare în situația inițială: din cauza unei vrăji făcute de o zână furioasă, prințul Tanzaï, eroul povestirii, se dovedește neputincios în noaptea nunții; prima parte a textului este o suită de aventuri în căutarea capacităților sale pierdute. Atunci când le regăsește - cu prețul unei infidelități față de soție, prințesa Néandarné -, apare o nouă nenorocire: aceasta și-a pierdut, pe drum, feminitatea. Din nou căutări, noi situații comice sau picante. Numai după ce se vor fi căutat îndelung într-o lume în care zânele nu-i scutesc nici de încercări, nici de experiențe, cei doi vor putea, în sfârșit, să merite iubirea. Plecând de la această ficțiune - parcurs inițiatic de-a lungul căruia cei doi eroi vor trebui să experimenteze distincția dintre domeniul simțurilor și domeniul inimii -, Crébillon abordează, de fapt, subiecte mult mai grave: dragostea, femeia, relația dintre sexe. O face însă cu ironie, încercând să dezlege raporturile destul de ambigue care se stabilesc între sentiment și plăcere, între dorință și inimă, între vanitate și virtute («îndrăzneala» lui Crébillon ține mai mult de libertatea de a imagina și de a rezolva dificultățile unui cuplu decât de caracterul, numai uneori scabros, al situațiilor imaginate)”.
Contra bunelor moravuri
Tot aici: „«Povestirea morală» intitulată Le Sopha (1742) a fost considerată de către cenzură drept contrară bunelor moravuri și, prin urmare, interzisă. Exilul la care a fost obligat autorul în urma publicării ei nu a durat însă foarte mult, Crébillon jurând că lucrarea îi fusese comandată de marele Frederic al Prusiei (!) și fusese tipărită fără consimțământul lui. (De câte ori Voltaire nu se va indigna constatând «furtul» lucrărilor sale considerate subversive, pe care cineva pusese mâna fără ca el să fi băgat de seamă și care fuseseră publicate fără ca el să fi știut!) Ideea din Le Sopha nu este foarte originală; de când Extremul Orient se deschisese în fața soldaților, a negustorilor și a misionarilor, metempsihoza captivase spiritele. Cartea, atât de hulită la apariție, face o frescă a societății timpului, sub acoperirea unei ficțiuni erotice ingenioase, grație căreia scena este transferată la Agra, în India. Deși eticheta de «licențios» nu i se potrivește întru totul, textul cuprinde multe anecdote picante al căror martor a fost Amanzéi, naratorul: transformat în sofa, el nu-și va recăpăta forma omenească decât atunci când două persoane se vor dărui una alteia, aici, pentru prima oară. Cititorului îi sunt prezentate poveștile a șapte cupluri; Crébillon profită de această defilare pentru a reprezenta și satiriza, cu ajutorul diferitelor figuri masculine și feminine schițate, manevrele și limbajul proprii ipocriziei, fie că este vorba de jocul respectabilității mondene, de virtute sau de religie”.
Maestru în arta de a spune totul
Aproape de final: „Autorul încearcă să demonstreze că «iubirea» libertină, născută din «gust», din capriciu sau din vanitate, se îndepărtează de natură și că societatea care, într-un total dispreț față de principii, face posibilă apariția și dezvoltarea unei astfel de practici este demnă de dispreț. Mesajul se va impune în ultima povestire: inocența sufletelor celor doi adolescenți (foarte tineri și neștiutori în ale lumii) Zeïnis și Phéléas, capabili să trăiască cu naturalețe beția plăcută a inimii, răspunde condiției puse pentru ca Amanzéi să poată fi eliberat. Concluzia povestirii, care ilustrează triumful iubirii adevărate, ar putea face ca Le Sopha să apară, așa cum o indica de altfel calificativul folosit de autor în titlu, mai degrabă ca o povestire «morală» decât ca una libertină. Crébillon este aici ceea ce va fi în adevăratele sale capodopere: un maestru al dialogului și al nuanțelor sentimentelor pe care le pot trăi cele două sexe, atâta timp cât nu este vorba de pasiune, ci de dorință, de calcul, de cochetărie, de vanitate și de voința de a domina. Dar și un maestru în arta de a spune totul, cu precizie, fără pudoare, menținându-și mereu vocabularul în limitele bunei-cuviințe. Mânuind continuu aluzia, sugestia, dublul înțeles și echivocul, el se preface că se depărtează de locurile «calde» ale corpului și ale limbajului, la care cititorul său va râvni astfel și mai mult”.
Opere și traduceri
Le Sylphe (1730); Lettres de la Marquise de M*** au Comte de R*** (1732); L’Écumoire ou Tanzaï et Néandarné, histoire japonaise (1734); Les Égarements du cœur et de l’esprit ou Mémoires de M. de Meilcour (1736-1738); Le Sopha, conte moral (1742); Ah! quel conte!, conte politique et astronomique (1754); Les Heureux Orphelins, histoire imitée de l’anglais (1754); La Nuit et le Moment ou Les Matinées de Cythère (1755); Le Hasard du coin du feu, dialogue moral (1763); Lettres de la duchesse de *** au duc de *** (1768); Lettres athéniennes (1771).
Principala ediție: Collection complète des Œuvres de M. Crébillon Fils, 4 vol., Londra, 1777; reed. Slatkine, 1968, 2 vol.; Œuvres, 5 vol., ed. Pierre Lièvre, 1929-1930.
Traduceri: Scrisorile marchizei de M*** către contele de R*** (trad. Elena Dan), București, 2000.
249 de ani s-au împlinit în 12 aprilie 2026 de la moartea lui Claude-Prosper Jolyot de Crébillon.
„Ceea ce ambele sexe numesc Dragoste este un fel de comerț în care oamenii se angajează, adesea chiar fără plăcere, unde comoditatea este întotdeauna preferată simpatiei, interesul plăcerii și viciul sentimentului”, Claude-Prosper Jolyot de Crébillon
„Opera lui Crébillon-fiul nu are decât un singur subiect - măștile și tertipurile libertinajului, descrise însă cu mijloace care sunt mereu altele: povestiri, dialoguri, romane epistolare, romane-memorii”, Mariana Petrișor, cercetătoare
„Rococoul, la Crébillon-fiul, semnifică exact acea incapacitate a cuvintelor de a ordona lumea dorințelor și a sentimentelor”, Mariana Petrișor, cercetătoare
„Crébillon este un maestru al dialogului și al nuanțelor sentimentelor pe care le pot trăi cele două sexe, atâta timp cât nu este vorba de pasiune, ci de dorință, de calcul, de cochetărie, de vanitate și de voința de a domina”, Mariana Petrișor, cercetătoare
Citește pe Antena3.ro
