Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Evocarea și aprecierile asupra operei cioraniene au fost conturate de regretatul critic și istoric literar Eugen Simion: „Cititorul are toate motivele să fie descumpănit de opera lui Cioran; gustul pentru negație, luciditatea împinsă până la ultimele consecințe, năravul de a ataca orice, ca și cum autorul ar vrea să-și încheie definitiv socotelile cu omul, cu Universul și cu Dumnezeu, nu își află o explicație imediată. De unde atâta îndârjire împotriva a tot ce există? - inclusiv împotriva propriei persoane, s-ar putea adăuga, din moment ce acel «Penser contre soi» («A gândi împotrivă-ți», titlul primului capitol din La Tentation d’exister) este ridicat de Cioran la rangul de metodă. La dificultatea de a explica originea acestor atitudini se mai adaugă încă una: aceea de a-l situa fără echivoc pe autor într-o paradigmă - literară ori filosofică. În spațiul francez, Cioran este perceput cu precădere drept un scriitor care reînvie tradiția clasică a literaturii moraliste, gen în care au excelat La Rochefoucauld, Vauvenargues și Chamfort”.
Aforism și fragment
Tot înainte: „Pentru români, în absența unui model comparabil cu cel al clasicismului francez, el este un modern, un «gânditor» ori filosof/scriitor după caz. Perspectivele celor două culturi asupra lui Cioran nu se suprapun deloc, iar vina o poartă, fără îndoială, nu atât ruptura produsă în anii ’40, când autorul renunță la limba maternă pentru a scrie în franceză, cât opțiunea implicită pentru genul fragmentar pe care l-a cultivat dintotdeauna. Aforism, eseu ori pur și simplu fragment - acesta este spectrul generic al scrierilor lui Cioran, cu toate variabilele care pot încăpea în limitele nedefinite ale crâmpeiului lipsit de formă: sentință, maximă, formulă etc. De aici și dificultatea de a găsi în scrisul său o ordine tematică, domeniu în care cronologia aparițiilor nu prea poate fi de folos, deoarece bunul-simț îl obligă pe cititor să observe că nu există la acest autor nici o evoluție în timp; în general, opiniile de tinerețe sunt reluate la maturitate ori în pragul senectuții”.
Excepția unui păcat de tinerețe
În siaj: „Mereu reformulate, ideile rămân practic neschimbate, chiar dacă mai multe decenii au trecut peste ele. Singura excepție notabilă o constituie grozăviile din Schimbarea la față a României, carte despre care Cioran va refuza să vorbească, considerând-o un păcat de tinerețe. Se pune totuși problema funcției pe care o îndeplinește fragmentul în literatura lui Cioran, care nu este deloc departe de preocuparea pentru expresie. Nici aici lucrurile nu sunt chiar limpezi, din moment ce autorul pare dezamăgit de propria-i opțiune pentru discontinuitate: «Aforismul? Foc fără flacără. Îți dai seama că nimeni nu vrea să se încălzească la el» (Despre neajunsul de a te fi născut, trad. Florin Sicoie). Alteori, Cioran consideră stilul fragmentar drept simptomul unei angoase existențiale: «Aforismul e cultivat numai de cei ce au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele» (Silogismele amărăciunii, trad. Nicolae Bârna)”.
Condamnarea filosofiei
Alt fir: „În realitate, Cioran este puternic legat de tradiția scriiturii fragmentare, întemeiată în cultura europeană modernă de Montaigne și ilustrată, de-a lungul secolelor, de autori de prestigiu, cum ar fi Pascal, Nietzsche și Wittgenstein. Totuși, cărțile publicate în Franța sunt complet rupte de preocupările filosofice din tinerețe; mai mult chiar, Cioran condamnă filosofia, considerând-o «neliniște impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice», și afirmă că ea «e soluția tuturor celor care fug de exuberanța corupătoare a vieții» (Tratat de descompunere, trad. Irina Mavrodin). De fapt, prin filosofie Cioran înțelege aproape invariabil sistem filosofic, adică acea modalitate de expresie fundamental opusă fragmentului, conceput fie ca parte a unui întreg, fie ca rămășiță a acestuia, în perpetuă rătăcire contestatară. Cultura franceză de după 1860 este puternic marcată de preocuparea pentru acest tip de scriitură, ea devenind sub pana unor autori precum Lautréamont, Rimbaud, Paul Valéry ori Maurice Blanchot și Roland Barthes una dintre manifestările cele mai discrete ale modernității”.
Arta provocării
Laude: „Cioran reușește performanța de a fi dat literaturii sale o individualitate care-l transformă într-un scriitor perfect inclasabil deoarece, dincolo de înrudirea lui cu Nietzsche, dar și cu modernii francezi (înainte de a-l ataca într-un bine-cunoscut eseu, îl consideră pe Valéry drept cel mai mare stilist și-l adoptă ca model), el aparține tradiției literaturii moraliste, specifică clasicismului francez, și aceasta nu din cauza asemănării de stil; în fond, Cioran nu scrie în stilul lui Saint-Simon, ci în limba secolului al XVIII-lea. O întreagă artă a provocării prin paradox, a enunțului memorabil și a vocabulei persuasive este pusă în joc pentru a-l trezi pe cititorul care îndrăznește să se aventureze în hățișul frazelor sale dintr-o confortabilă amorțeală, care este darul otrăvit al civilizației”.
Căderea din timp
Completare: „Prin aceasta, el este adus la un tip particular de înțelegere a realității: existența este lipsită de sens, istoria dezvăluie gustul umanității pentru masacru, civilizația se apropie de dezastru, iar omul va dispărea odată cu ea; departe de a fi expresia iubirii și a iertării, demiurgul este întruparea răului, care se conjugă întâmplător cu binele; rafinamentul și cultura sunt produsul unei lumi obosite peste care va trece în curând tăvălugul nimicitor al barbariei, singurul element de vitalitate într-o lume decadentă; omul, după ce a fost izgonit din rai, a căzut în timpul istoric, devenind autorul și actorul unei farse sângeroase, dar un alt pericol îl paște: acela de a «cădea din timp», pierzându-și simțul temporalității și devenind obiectul pe care un plictis devastator va pune stăpânire. Expuse cu o oarecare cruzime, dar și cu umor pe alocuri, aceste opinii devin liniile de forță ale unei gândiri cel puțin neobișnuite”.
Violență și luciditate
Aproape de conchidere: „Cărțile lui Cioran promovează, cu neînsemnate variațiuni, aceste idei care nu pot fi combătute cu ușurință, dar nici acceptate ca atare, în ambalajul sclipitor de violență și luciditate pregătit de stilul lapidar și de expresia fulgurantă în care excelează autorul. Oricât ar părea de curios, ideile acestea sunt oarecum banale, în sensul că, repetându-le până la sațietate, Cioran riscă să-și obosească cititorul. De fapt, eseistica și aforismele lui Cioran sunt nu atât o reflecție asupra lumii, cât o permanentă căutare de sine. Tema fundamentală a scrisului său este eul, iar din acest punct de vedere textele sale sunt într-adevăr spectaculoase; gustul pentru negație și privirea severă, adesea nedreaptă, pe care autorul o aruncă asupra lumii și existenței sunt atitudini pe care le pune în practică în primul rând față de sine. Înainte de a fi necruțător cu Dumnezeu, cu societatea ori cu omul în general, Cioran este necruțător cu el însuși. Scrisul devine astfel o terapie menită să-l elibereze, fie și temporar, de «povara eului»; faptul că purtăm această povară «ar fi trebuit să ne scutească de trupul pe care-l târâm după noi» (De l’inconvénient d’être né).”
Citește pe Antena3.ro
Despre ură
În final: „Este stranie această denunțare a dificultății de a fi cu sine însuși, cel puțin în felul în care o spune Cioran: «Cum să te suporți?» este pentru el «întrebarea fundamentală, la care nimeni nu este în măsură să ne dea un răspuns» (Sfârtecare, trad. Vlad Russo). De aici, această atitudine rar remarcată de comentatori, cum ar fi ura de sine, în care Cioran vede o trăsătură tipic umană. Astfel, lucrul în care «doar omul excelează este ura de sine. În ea își are obârșia conștiința, în ea ar fi deci de căutat punctul de plecare al fenomenului uman. Mă urăsc, deci sunt om; mă urăsc în mod absolut, deci sunt om în mod absolut. Să fii conștient înseamnă să fii dezbinat de tine însuți, înseamnă să te urăști» (La Tentation d’exister). Această ură are însă și un avantaj, care poate fi considerat esențial: ea este în general similară actului de cunoaștere, în măsura în care îi furnizează acestuia «seva». Pentru Cioran, suferința înseamnă mai mult decât sănătatea, excesul mai mult decât echilibrul, a nega mai mult decât a spune da - cu condiția ca negația, excesul și suferința să conducă la un adevăr indiscernabil altminteri, la un spor de luciditate ori cel puțin la dezvăluirea naturii noastre intime”.
30 de ani s-au împlinit în 20 iunie 2025 de la moartea lui Emil Cioran.
„Aforismul? Foc fără flacără. Îți dai seama că nimeni nu vrea să se încălzească la el”, Emil Cioran („Despre neajunsul de a te fi născut”)
În anii ’40, Emil Cioran a renunțat să mai scrie în limba română, optând pentru franceză.
„Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei”, Emil Cioran
„Filosofia e soluția tuturor celor care fug de exuberanța corupătoare a vieții”, Emil Cioran
