Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
96 de ani de cinema, teatru liric şi operă. Un talent vizionar capabil de a-l reinventa pe Shakespeare. Regizorul Franco omul din spatele geniului a plecat dintre noi. A murit în casa sa din Roma, pe Appia Antica. Pe site-ul Fundaţiei care îi poartă numele se poate citi: “Ciao maestro”. Slujba funerară va avea loc marţi, în Sala celor cinci sute din Palazzo Vecchio, după cum a anunţat primarul Florenţei, Dario Nardella, explicând că ultimul salut adus regizorului va fi în oraşul său natal şi nu în Campidoglio din Roma, aşa cum hotărâseră în primul moment fii săi, Pippo şi Luciano.
A fost un regizor “clasic”, simbolul perioadei de aur al cinematografiei italiene. Din anii 1950, s-a remarcat ca pictor, scenograf şi costumist şi apoi ca regizor. Parabola sa artistică a cunoscut un crescendo pe marile scene de operă, scriind pagini fundamentale în istoria spectacolului cu Boema, La Traviata, realizate la Teatro alla Scala şi Metropolitan Opera House din New York.
A avut relaţii strânse de prietenie cu directori de orchestră şi renumiţi interpreţi precum Mirella Freni, Grace Bumbry, Giuseppe Di Stefano, Franco Corelli, Jose Carreras, Placido Domingo, Luciano Pavarotti, Leonard Bernstein, Carlos Kleiber…
Ultima lui creaţie, o nouă montare cu La Traviata, un vis urmărit timp de peste 10 ani, va deschide stagiunea lirică de la Arena di Verona în 21 iunie. Regizorul urmărea deja un nou proiect: un Rigoletto, a cărui premieră era prevăzută pentru 17 septembrie 2010 în Oman, la Royal Opera House din Muscat.
Teatro alla Scala îi aduce un omagiu
A lăsat un semn inconfundabil şi personal în istoria teatrului muzical, în cinema şi în proză. Aşa vor să şi-l amintească cei de la Teatro alla Scala, directorul Alexander Pereira şi directorul muzical Riccardo Chailly, maestrul corului Bruno Casoni. De altfel, Zefirreli a montat la Teatro alla Scala 23 de spectacole, începând cu Italiana în Alger în 1953. A intrat în istorie, cu La Traviata având-o ca interpretă pe Maria Callas, în 1955, cu Boema în 1963 sub bagheta lui Herbert von Karajan. Ultima operă pe care a semnat-o a fost Aida cu care a deschis stagiunea din 2005.
Citește pe Antena3.ro
A început să regizeze propriile producţii de operă şi teatru la Londra şi la New York. Din încasările din bilete a început să sponsorizeze evenimente culturale. Inundaţiile din noiembrie 1967, care au afectat Florenţa, au constituit subiectul unui film documentar de o oră, intitult Florenţa, ziua distrugerilor, care a strâns peste 20 de milioane de dolari, bani pe care Zeffirelli i-a donat pentru reconstrucţia oraşului. A înfiinţat apoi Fundaţia Zeffirelli care, ani şi ani de zile, a sprijinit cultura.
Să ne amintim de spectacolul cu Tosca, de neiutat. În rolul lui Mario Cavaradossi, Luciano Pavrotti. În spectacol ideea lui a fost genială, în primul şi în al treilea act erau evocate Palazzo Farnese şi Castelul Sant’Angelo. Dar… scena rămânea mai mult goală. La fel şi navele bisericii, altarul, capela, aşa încât lui Zeffirelli, nu i-a plăcut. I s-a răspuns: “Nu sunt bani” şi atunci Maestrul a răspuns “Îmi voi aduce mobilele şi tablourile din casa mea. Pentru mine nu există această frază, nu sunt bani”. Şi aşa a şi făcut. A creat scenografia scena cu mobilele din casa sa. Era pasionat de frumuseţea italiană.
Adevărat outsider al panoramei regizorale italiene, Franco Zeffirelli a traversat, mai mult de 60 de ani de istorie a spectacolului, începând ca actor, creator de costume şi scenograf, sub conducerea lui Luchino Visconti, şi devenind un cineast iubit poate mai mult în străinătate decât în Italia.
Ridicat la rangul de Sir (singurul din Italia) de către Regina Elizabeta pentru munca lui de adaptare pentru ecran a operelor lui William Shakespeare, nominalizat de două ori la Oscar (ca regizor pentru Romeo şi Julieta şi ca scenograf pentru La Traviata), a fost distins cu cinci Premii David di Donatello.
Un mare talent vizual, care a realizat filme în care decorul şi costumele au fost adevăraţi protagonişti, cu o atenţie aproape maniacală pentru detaliul istoric.
Printre foarte puţinii autori ai anilor 50 care nu aveau o formaţie politică de stânga, a fost ales senator în rândurile partidului Forza Italia, în 1994.
Operele lirice regizate de el au fost prezentate în întreaga lume, din Oman în Statele Unite, numai Metropolitan din New New York programându-i 800 de spectacole.
Florentin de origine, a avut o relaţie de iubire şi ură cu oraşul său, în anii inundaţiei implicându-l pe Richard Burton într-un documentar care a strâns 20 de miloane de dolari pentru oraşul distrus, apoi, timp de ani de zile, a refuzai Il Fiorino (cea mai mare distincţie a oraşului), în polemică cu neatribuirea premiului marii jurnaliste Oriana Fallaci, până când acesta i-a fost decernat în 2013 de către Primarul de atunci, Matteo Renzi.
Născut la Florenţa în 21 februarie 1923, micul Gianfranco Corsi Zeffirelli şi-a pierdut imediat tatăl, care nu l-a recunoscut, apoi mama care a murit când el avea 6 ani. Crescut de un cuplu pe care el îi numea “unchii”, dar care în realitate erau verii tatălui său, micul Franco a descoperit o figură paternă în persoana institutorului său, Giorgio La Pira, viitorul părinte al Constituantei şi Primar foarte iubit al Forenţei în anii 50.
După o perioadă petrecută într-un internat, Zeffirelli a frecventat cursurile Institutului de Arte Frumoase până când a debutat în teatru, sub mâna genialului Luchino Visconti, pe care l-a avut ca magister. El descria astfel prima întâlnire: “A venit la Florenţa cu compania sa, pentru a pune în scenă La via del tabacco. M-am dus la probele pentru actori, dar Visconti m-a îndepărtat din cauza accentului meu toscan. A fost totuşi intrigat de desenele mele, pe care le purtam adesea cu mine, mi-a cerut să le vadă şi m-a angajat ca asistent scenograf pentru că el nu ştia nici măcar să ţină penelul în mână”.
Prima opera importantă pe care a semnat-o a fost scenografia pentru premiera italiană a piesei Un tramvai numit dorinţă de Tennesee Williams.
Luchino Visconti, “un fel de universitate a cinema-ului”, cum l-a definit mai târziu Zeffirelli, l-a apropiat şi de cinema, punându-l pe afişul a două creaţii ale sale, La terra trema şi Senso.
Împreună cu Francesco Rosi a fost asistent de regie. În anii 50, a îngrijit regia multor opera teatrale, precum Shakespeare, în timp ce în cinema a debutat ca autor în 1957, cu comedia tinerească Camping, un titlu pe care, odată cu trecerea anilor Zeffirelli nu l-a mai recunoscut.
În anii 50 şi aproape în întregime în anii 60 s-a dedicat complet teatrului liric, punând în scenă Cenuşereasa de Rossini şi Elixirul dragostei de Donizzetti la Teatro alla Scala, începând apoi să lucreze în străinătate, la Covent Garden din Londra şi la King's Theater din Edinburgh.
La sfârşitul anilor 60 s-a impus în panorama cinematografică internaţională cu două transpuneri pentru marele ecran ale operelor lui Shakespeare: Îmblânzirea scorpiei (1967), cu Elizabeth Taylor şi Richard Burton, şi Romeo şi Julieta (1968), cu costumele lui Danilo Donati şi imaginea lui Peppino De Santis, premiate cu Oscar, filmul fiind nominalizat şi el în 1968.
Pelicula din 1967 a fost filmată în studiourile romane Dinocittà ale lui Dino De Laurentiis şi a fost un mare succes de casă, mai ales în Statele Unite. Pentru a interpreta perechea shakespeareană, Zeffirelli i-ar fi vrut pe Loren şi Mastroianni, dar în final a fost nevoit să se mulţumească cu perechea explozivă americană, pe care o aminteşte astfel: “Îi unise o fatalitate: ea era steaua, el ducea cultura. Să stai cu ei la filmări era un mare amuzament pentu toată lumea, pentru că am reuşit să demontăm mecanismul capriciilor. Dacă făceau ceva care şoca trupa, noi reacţionam râzând în loc s-o luăm în serios”.
În versiunea pentru marele ecran a montării teatrale a piesei Romeo şi Julietta, realizată de Zeffirelli pentru Tearul Old Vic din Londra, actorii principali erau aproape de aceeaşi vârstă cu personajele shakespeariene: Leonard Whiting (Romeo) avea 17 ani, iar Olivia Hussey (Julieta), 16 ani.
Unul dintre titlurile cele mai iubite ale lui Zeffirelli, filmul a avut un enorm succes de public în întreaga lume (peste 40 de milioane de dolari încasaţi numai în Statele Unite). Lansat în anul revoltelor studenţeşti filmul, pe lângă somptuoasa sa realizare estetică, povestea multe despre timpul în care a fost făcut, mai ales în secvenţa luptei dintre tineri şi a celei dintre adulţii care voiau să-i constrângă pe cei doi iubiţi cu obligaţii de familie şi convenţii. O secvenţă în care este dezvăluit sânul gol al tinerei Julieta a provocat scandal şi a fost condamnată de cenzură, în Anglia, protagonistei interzicându-i-se intrarea în sală la propriul film pentru că nu era majoră.
Anii 70 au fost un deceniu legat în special de spiritualitate pentru Zeffirelli care a semnat, în 1971, Fratello Sole, Sorella Luna, dedicat figurilor Sântului Francisc şi Sfintei Chiara, iar apoi, în 1977, realizând colosalul film de televiziune despre Iisus din Nazareth programat ceva mai târziu şi în cinematografe. Seria televizată a fost un succes atât de public, cât şi de critică, fiind răsplătit cu David di Donatello.
Zeffirelli a lansat şi filme care au avut la bază spectacole de operă, de asemenea, cu un succes extraordinar: La Traviata (cu care a obţinut un Premiu BAFTA şi a fost nominalizat la Oscar, Cavalleria rusticana şi Pagliacci
Pelicula Otello a fost selecţionată la Premiile BAFTA. A urmat Hamlet, realizat în limba engleză.
În ceea ce priveşte opera verdiană, La Traviata, Zeffirelli a folosit o modalitate specific cinematografică, flashback-ul, pentru a povesti istoria Violettei, transformând-o într-o adevărată actriţă de cinema pe cântăreaţa greco-canadiană Teresa Stratas, alături de tenorul Placido Domingo în rolul lui Alfredo.
Anii 80 s-au terminat cu un biopic dedicat tânărului Toscanini, mai puţin reuşit în comparaţie cu celelalte două opere. Erau povestiţi primii paşi ai marelui dirijor italian de orchestră, încredinţat actorului de cinema american, C. Thomas Howell. Printre curiozităţile filmului se număra prezenţa lui Elizabeth Taylor, care lipsise de pe ecrane de un deceniu, în rolul sopranei rusoaice Nadina Bulichoff.
Anii 90 au însemnat Hamletul lui Mel Gibson şi Ceai cu Mussolini. În timp ce Kenneth Branagh îşi îndrepta atenţia asupra lui Shakespeare, realizând Henric al V-lea, Zeffirelli s-a hotărât să filmeze pentru cinema opera Bardului, şi mai ales Hamlet. Pentru personajul principal l-a ales pe starul australian Mel Gibson şi a ajuns la Los Angeles cu un montaj al interpretărilor sale care îi sugerau anumite calităţi pe care le căuta pentru personaj. Agentul lui Gibson l-a pus în gardă că actorul nu va accepta decât cu greu, dar acesta a acceptat imediat. Munca a fost de fapt foarte obositoare pentru că, aşa cum avea să povestescă regizorul, “s-a luptat tot timpul cu mine pentru că se lupta cu sine însuşi”.
A urmat Storia di una capinera, la care Zeffirelli s-a reîntâlnit cu scriitorul sicilian Giovanni Verga pe care îl descoperise graţie lui Visconti la filmările peliculei La terra trema şi apoi la Jane Eyre de Charlotte Bronte, cu actriţa de 24 de ani Charlotte Gainsbourg.
Cu autobiografia sa cinematografică, Ceai cu Mussolini, Zeffirelli a combinat amintiri personale, trăite, inventate şi unele scene istorice din Florenţa anilor 30 pentru a crea o frescă văzută prin ochii unui băiat, alter ego al regizorului, fiu neligitm ca şi el al unui negustor de stofe crescut de un grup de doamne englezoaice (printre care Joan Plowright, Judi Dench şi Maggie Smith). Un proiect pe care regizorul îl visase de la începutul carierei sale cinematografice şi pe care a reuşit să-l realizeze până la sfârşit, ca întotdeauna, un succes major în Anglia, Statele Unite şi Italia.
În 2001, Zeffirelli a semnat utimul său titlu pentru cinema, în timp ce, în teatru, a continuat să producă montări ca Pagliacci pentru Teatro Filarmonico din Verona sau La Bohème pentru MET din New York. Pelicula îi era dedicată marii sale prietene Maria Callas şi se numea Callas Forever, având-o în rolul principal pe Fanny Ardant, peliculă filmată inclusiv la Bucureşti. “Era o femeie foarte amuzantă, râdeam împreună ca nebunii şi apoi era un adevărat geniu, un talent: fiecare lucru pe care îl atingea devenea minunat, dorea numai perfecţiunea”. După ani de zile avea să aprecieze: “Acel film a fost o greşeală din punctul de vedere al regulilor care guvernează cinema-ul comercial. Nu poţi evoca un personaj extraordinar fără a-l arăta în momentul de vârf. Eu, în schimb, l-am arătat la final, când nu mai avea voce. Publicul dorea să vadă o Callas triumfătoare şi nu i-a plăcut filmul”.
Ar fi vrut să realizeze încă in film, la care lucrase mult. S-ar fi intitulat Tre fratelli, după un subiect scris împreună cu Suso Cecchi D'Amico, şi se dorea un fel de urmare a creaţiei Fratello Sole e sorella Luna. Ar fi povestit predica Sfântului Francisc către arabi, iar titlul venea de la o frază a lui Francisc care, rupând pâinea cu sultanul Al Malik şi cu evreul Nathan afirma: “Sunem trei fraţi, ne hrănim inima cu aceeaşi pâine”. Un film care, probabil, iar fi plăcut Papei Francisc căruia Zeffirelli i-a dedicat o carte cu fotografii de la filmările pentru Sfântul Francisc.
