Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În timp ce, în întunericul sălilor de cinema, mii de critici de film ai planetei văd în neştire filme, filme, filme, Cannesul de afară funcţionează ca o vitrină colorată, în care, fie soare, fie ploaie, spiritele se agită. Şi ce spirite! De milioane (la box-office). Pare de necrezut dar deşi nu au absolut niciun film în festival, “numai” ca să-şi lanseze “Expendables” 3, au aterizat la Cannes – şi iată-i defilând pe Croazetă în tancuri şi în maşini de război, ca într-o “debarcare în Provence”! – Harrison Ford, Mel Gibson, Sylvester Stallone, Arnold Schwarzenegger, Antonio Banderas! Pentru ce atâta deranj? Pentru că orice producător e conştient de maxima vizibilitate, deci de maxima eficienţă financiară a vitrinei numită Cannes.
Chiar dacă au fost respinşi de selecţioneri, chiar dacă nu li s-a acordat nici măcar dreptul unei singure proiecţii de noapte sub acoperişul Palatului Festivalului, producătorii filmului “Welcome to New York”, în regia lui Abel Ferrara – despre cunoscutul caz DSK, directorul FMI care, în loc să ajungă preşedintele Franţei, a eşuat într-un scandal newyorkez cu o cameristă – s-au prezentat neinvitaţi de nimeni la festival, ca o expresie a fenomenului “off off Cannes”: au încropit o mică proiecţie într-un cort improvizat pe plajă, au lansat filmul pe internet, ca “video la cerere” (contra sumei de 7 euro, mai scump decât un bilet la cinema!), au împânzit presa cu interviuri cu interpreţii, Gerard Depardieu şi Jacqueline Bisset, şi au început să-şi frece mîinile de bucurie, constatând ce bine le merge afacerea. Se pare că “voyeurismul la cerere” are mare căutare. Şi cum filmul începe cu o orgie ca la carte, clientul e servit. Deşi toată presa franceză a înjurat copios filmul, în asemenea cazuri şi înjurăturile ajută... Exemplu de primire critică, în distinsul Le Figaro: “Dacă Scorsese a făcut Lupul de pe Wall Street, acum Abel Ferrara a făcut Porcul din Manhattan..., plasat între un documentar despre viaţa sexuală a animalelor şi un porno ieftin”. Concluzia unanimă a fost că Depardieu a jucat ne-artistic un DSK de o vulgaritate fără limite, iar Anne Sinclair a fost pe nedrept portretizată drept o creatură manipulatoare, avidă de putere, moştenitoarea unei averi de provenienţă dubioasă şi dezonorantă! Scandalul e complet, dar producătorii filmului se declară liniştiţi: înainte de a veni la Cannes au consultat un avocat! Iar înainte de a face filmul au consultat şi un psihanalist, ca să le dea viza ştiinţifică, dacă această “dependenţă de sex” e veridică sau nu. Singura scuză a lui Depardieu e aceea că, aşa cum o repetă mereu, “urăşte politicienii”. Şi tot el declară că, oricum, DSK – aşa de monstruos de bolnav de “dependenţă de sex” cum era sau cum este el – tot ar fi fost mai bun decât personajul “poveştii lamentabile cu croissants” (trimitere directă la preşedintele Hollande, care, s-a scris de curând, îşi folosea bodyguardul ca să-i aducă dimineaţa croissants la cuibuşorul de nebunii). Probabil că filmul cu Hollande se va vedea la o altă ediţie a Cannesului. Deocamdată se află la festival doar eroina poveştii din realitate, actriţa Julie Gayet...
Şi, în timpul ăsta, în întunericul sălilor, criticii văd cinema adevărat, văd cum, în Africa anilor 2000, un om poate fi omorât cu pietre, iar bucuria de a trăi poate fi strict interzisă de extremiştii religioşi şi se întreabă cine ar avea mai mari şanse la Palmares: “Timbuktu”, filmul african – ar fi, poate, momentul pentru o primă Palme d’or din istorie unui film african...?, sau “Still the Water” un film japonez care are multe lucruri teoretic pe placul feministei preşedinte a juriului, Jane Campion: natură sălbatică, imagini superbe, interes etnografic-folcloric şi, mai ales, o regizoare femeie! M-aş bucura să mă înşel.
