Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O meditație elegiacă asupra morții și a creației venită de la un extravagant maestru spaniol, o peliculă burlescă despre rădăcini și identitate, o satiră socială demolatoare și inclasabilă, o răvășitoare poveste de epocă feministă și un comentariu hipnotic și stilizat despre fericire. 5 dintre cele mai premiate și mai aclamate filme ale anului. 5 motive pentru care festivalul de la Cannes rămâne cea mai importantă sursă de capodopere cinematografice și o vitrină a filmului de autor neconvențional, provocator, vibrant, captivant și polarizant. Mereu revelator.
Ajuns la ediția a zecea, festivalul Les Films de Cannes à Bucarest va prezenta și anul acesta publicului din România cele mai importante filme de autor ale anului, în premieră, între 18 și 27 octombrie.
Pedro Almodóvar, flamboaiantul cineast spaniol, a fost celebrat ca maestru contemporan la Cannes în 2004, când filmul său, La mala educación, a fost ales să deschidă festivalul. Doi ani mai târziu, Volver era răsplătit cu Premiul pentru Cel mai bun scenariu, recompensă care s-a adăugat trofeului pentru Cel mai bun regizor, obținut pentru Todo sobre mi madre, în 1999. În 2019, Almodóvar și-a făcut o întoarcere fulminantă în competiția oficială cu Dolor y Gloria, a șaptea colaborare cu Antonio Banderas, actor fetiș, aici în rolul carierei sale. Recompensa a fost pe măsură: Premiul pentru Interpretare masculină.
Salvador Mallo (Antonio Banderas), un regizor aflat în declin fizic, are parte de un șir de regăsiri. Redescoperindu-și trecutul, Salvador simte nevoia urgentă de a-l povesti, și grație acestei presiuni interioare își găsește salvarea. Pelicula face parte dintr-un triptic început cu La ley del deseo (1987) și continuat cu La mala educación. Un compendiu și o meditație asupra temelor recurente ale autorului, filmul a fost întâmpinat în Spania cu aprecierea unanimă a presei și a publicului, un lucru inedit pentru controversatul Almodóvar. Un critic spaniol l-a descris ca o operă „sumbră și obsesivă, dar în același timp, generoasă, plină de lumină și de emoție”. „Un fel de miracol”, titra Variety, pentru care Banderas a trebuit, conform propriilor mărturisiri, să-și omoare personalitatea ca să recreeze un alter ego al regizorului. Rezultatul acestei colaborări excepționale este o „bijuterie senzuală și profund personală, un film despre plăcere care devine, în sine, o plăcere” (The Guardian).
Născut în 1960 în Nazareth, Elia Suleiman și-a văzut recompensat talentul chiar de la debut: primul său lungmetraj, Chronicle of a Disappearance, a fost declarat cel mai bun film în 1996, la Veneția. În 2002, Divine Intervention a câștigat premiul juriului la Cannes. Deseori comparat cu cineaști ca Jacques Tati și Buster Keaton, Suleiman jonglează cu ludicul și sobrietatea cu un simț poetic similar.
Citește pe Antena3.ro
În It Must Be Heaven (Mențiunea specială a juriului, Cannes 2019), regizorul emigrează din Palestina în căutarea unui nou „acasă”, însă își dă seama curând că țara sa de origine îl urmează ca o umbră. Un film burlesc care explorează noțiuni precum identitatea, naționalitatea și apartenența și în care cineastul-actor pune o întrebare fundamentală: unde te poți simți „acasă?”. „Regizorul-actor își folosește fața și trupul ca să exprime sufletul Palestinei și nicăieri acest lucru nu e mai pregnant ca în noua sa comedie amuzantă”, scrie Hollywood Reporter.
Înainte să devină regizor, Bong Joon-ho a studiat sociologia și filmul la Academia de Arte Frumoase din Coreea. The Host, proiectat în 2006 la Cannes, în Quinzaine des Réalisateurs, i-a cimentat reputația de regizor ce ridică filmele de gen la nivel de artă. În 2009, a prezentat Mother în cadrul secțiunii Un Certain Regard, iar în 2017, a făcut saltul în competiția oficială cu satira caustică Okja.
Parasite (Gisaengchung) este marele câștigător al ediției din 2019 a Festivalului de film de la Cannes și una dintre acele rare capodopere recompensate cu Palme d’Or care a întrunit ovațiile juriului, ale criticii și ale publicului. Filmul spune povestea familiei Ki-taek, care este în șomaj și se arată foarte interesată de viața bogatei familii Park. Într-o zi, fiul lor reușește să primească o recomandare pentru a preda cursuri individuale de engleză acasă la familia Park și acesta va fi începutul unui șir de întâmplări imposibil de controlat. Variety scrie că „autorul coreean e într-o formă devastatoare cu această tragicomedie neagră ca smoala despre inegalitățile sociale din Coreea modernă”, Time Magazine crede că pelicula este un „exemplu superb despre cum o poveste bine spusă, cu personaje vii, poate tăia până la os și te poate lăsa pe gânduri zile în șir.” Times conchide: Parasite „este capodopera spre care autorul și-a îndreptat întreaga sa carieră.” Filmele Dolor y Gloria, It Must Be Heaven și Parasite sunt distribuite în România de Independența Film.
La nici 40 de ani, cineasta Céline Sciamma a reușit performanța să participe la Cannes cu nu mai puțin de trei filme: Naissance des pieuvres în secțiunea Un Certain Regard 2006, Bande des filles în Quinzaine des Réalisateurs 2014 și Portrait de la jeune fille en feu (Premiul pentru Cel mai bun scenariu) în competiția oficială, în 2019.
Povestea din Portrait de la jeune fille en feu se întâmplă în 1770. Marianne este o pictoriță angajată să-i facă potretul lui Héloïse, o tânără aristocrată întoarsă de curând de la mănăstire care, însă, refuză să pozeze. Marianne va fi nevoită să o picteze în secret. „Departe de a fi o dramă de epocă rigidă, este o poveste de dragoste profund tulburătoare, cu un suflet modern, dar și o fabulă feministă puternică, compasională”, scriu americanii de la AV Club.
Regizoarea austriacă Jessica Hausner a devenit „copilul minune” al cinema-ului austriac după ce a primit în 1999, chiar cu filmul de absolvire, o mențiune specială din partea juriului Cinéfondation. Festivalul de la Cannes i-a selectat trei lungmetraje Lovely Rita (2001), Hotel (2004) și Amour Fou pentru secțiunea Un Certain Regard. Toate trei sunt mărturia acuității sale regizorale și a refuzului de-a face compromisuri artistice, iar Little Joe (Premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină pentru Emily Beecham, Cannes 2019) este prima ei participare în competiția oficială.
Chiar și pentru o carieră imprevizibilă ca a cineastei, Little Joe surprinde: este un comentariu clinic, stilizat, pe marginea vanității umane și a fericirii ca marfă. Pelicula spune povestea unui sclipitor designer de plante ce bănuiește că ultima sa creație, o floare cu un miros ce-i face pe oameni fericiți, le modifică subtil personalitatea celor care-i inspiră polenul. „Interpretările sunt calibrate cu un grad sau două mai departe de realitate. Îndrăzneț de sintetic în abordare, iată un film care, de la paleta coloristică la interpretare, sfidează etichetele. Pentru cei care preferă un cinema aventuros, povestea ar trebui să exercite un farmec la fel de hipnotic precum planta modificată genetic”, scrie Screen Daily.
