Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bonjour! Incepind de azi, voi incerca sa va tin la curent cu Festivalul de la Cannes, care implineste, in 2012, 65 de ani. Sa ne traiasca!
Desi festivalul incepe miercuri, am gasit orasul, spre deosebire de alti ani, deloc imbracat de sarbatoare (ca sa nu spun cu gunoaie pe strazi, cu santiere prafuite, cu lumini stinse). Dar, asta seara, cind va bate gongul, s-ar putea ca toata atmosfera asta "de criza' sa se metamorfozeze, brusc, intr-una festiva. Ca la cinema.
Apropo de metamorfoze si de cinema, inainte de plecarea spre Cannes, am vazut, la Bucuresti, "Undeva la Palilula', premiera lui Silviu Purcarete. Acum, pe Croazeta, am facut greseala - din curiozitate, din stupiditate, din dor de casa sau din fiecare cite putin – sa caut pe internet ca sa vad ce si cum s-a scris despre film. Si, sincer, m-am ingrozit: habar n-am avut ca "Palilula', filmul pe care l-am vazut eu la plecare, e "un esec de proportii', habar n-am avut ca e – nu mai pun ghilimelele - un monstru kitsch, fara masura, fara tinta, fara umor, teatralist, total fuserit, lipsit de relevanta, epatant cu orice pret, marunt decorativ, extrem de greu de vazut si de recomandat, care ingretoseaza spectatorul, cu cioace poleite, agasant, depasit, anacronic si datat!
Habar n-am avut, dar aflu acum, ca e un moft costisitor, care nu reuseste sa functioneze ca film, ca e facut de un tip auto-indulgent, care nu stie ce vrea, care nu-si pune problema calitatii, care are o viziune primitiv megalomana asupra artelor spectacolului si asupra fibrei nationale romanesti, care e si rasist, e si misogin, e si lipsit de inteligenta si de instinct pentru cinema, un practicant al metaforelor expirate, un epigon fellinian de mina a saptea, un devorator de buget mare, adica de bani luati de la gura unor tineri minimalisti care ar fi putut face turul festivalurilor, pe cind "Palilula' nu intereseaza pe nimeni etc. etc....
Dumnezeule, despre ce vorbim?!
Poate au dreptate cei care apropie arta a saptea de arta culinara: ceea ce unora le place, altora le da alergii; unii maninca, sa zicem, broaste scump platite, altii, vorba unui comentator citat mai devreme, "se ingretoseaza' numai la ideea de a minca o broasca. Dar faptul ca nu-ti plac broastele nu inseamna sa faci praf si bucatarul, si restaurantul, si ghidul Michelin care i-a dat doua stele! Se prea poate ca filmul lui Purcarete "sa nu-ti placa'. Dar ceea ce mi s-a parut socant e tonul exterminator si vehementa negarii, in termenii unui, i-as spune "mahalagism cultural', total nepotrivit cu opera in chestiune. Cred ca e un fenomen foarte nefericit, in spatiul unei culturi, sa nu mai faci distinctia intre valoare si non-valoare, sau sa calci in picioare o valoare cu aceeasi dezinvoltura cu care ai desfiinta o non-valoare. Ca sa nu mai vorbim ca, pe firul acestui mahalagism cultural se poate scrie orice despre oricine, si totul, dar absolut totul, pe lumea asta, poate fi demolat!
I s-a reprosat filmului ca ar fi prea incarcat la nivel de simboluri, de teme, de tehnici cinematografice. Oare ce cintar hotaraste cind e "prea incarcat'? Oare Bosch, de pilda, nu e si el "prea incarcat'? Oare acest "prea incarcat' nu e insusi stilul ales de artist? Oare nu putem sa creditam un mare regizor de teatru ca, totusi, STIE ce face?
In ceea ce ma priveste, am vazut in filmul lui Purcarete gestul unei splendide aventuri spirituale. Am vazut expresia unei imaginatii exuberante, hranite nu din cinema-ul unde a mai plouat sau nu cu broaste pina acum, ci din folclorul romanesc si din lumea fantastica a lui Caragiale si a lui Eliade. Cind am auzit, in film, "Sa te fereasca Dumnezeu de razbunarea broastelor!', mi-am amintit, ca un ecou, de "La hanul lui Manjoala' si de "A bagat-o in sfirsit la jaratic pe matracuca!'... Mi l-am imaginat, in sala, privind filmul si amuzindu-se de ceea ce vede, pe Gellu Naum, "ultimul mare suprarealist european'... Mi-am imaginat un afis al filmului facut de Victor Brauner...
Citește pe Antena3.ro
In raport cu opera lui Silviu Purcarete de pina acum, filmul, fara a avea nimic "muzeal', condenseaza, totusi, in mod fericit, obsesiile si temperamentul regizorului de teatru, din "Faust', din "Metamorfoze', din "...Pantagruel'; combustia filmului mi-a reamintit, straniu, finalul din "Regele moare', cu acel ventilator care continua sa se invirta, in final, deasupra scenei pustii. In "Palilula', Raul se invirte, independent si inepuizabil, deasupra unor oameni care nu se pot elibera de robia cea cumplita. Din acest punct de vedere, al unei imagini sugestive pe care cinema-ul o poate oferi, implicit, despre o opera teatrala, filmul lui Purcarete poate fi asezat alaturi de filmele unor alti mari regizori de teatru, ca Ariane Mnouchkine ("1789') sau Peter Brook ("Mahabharata').
"Palilula' are seva suprarealista. E o lume construita dupa reguli proprii, cu o totala libertate, o lume in care realul si imaginarul, viata si moartea, nu mai sunt percepute in chip contradictoriu, ci coexista, intr-o "supra-realitate'. E vorba de viziunea unui autor, plasata "undeva la Palilula', la zona de granita dintre lumea exterioara si cea interioara - o zona baroca si grotesca, in care oameni, broaste si capre pot tine de acelasi insectar, o zona aflata pe aceeasi harta cu morile de vint cu aripi de fluture si cu elefantii cu trompa de saxofon, cu globul ocular taiat cu lama si cu dricul care o ia nebuneste la goana, urmarit de un convoi ca un cros funerar...
O zona care poate fi, cit de cit, "inteleasa' sau accesata, doar daca te lasi sa aluneci in logica poeziei ei, si in nici un caz apelind la logica "de ce'-ului si invocind costul prea ridicat al operatiunii! (in paranteza fie spus, bugetul de un milion sase sute de mii de euro al filmului inseamna, pe piata mondiala, un buget mic spre mediu; facut in Occident, si nu la noi, acelasi film ar fi costat cel putin dublu). Cit despre "de ce', nu intimplator un suprarealist ca De Chirico a spus: "Ce ar fi putut sa-mi placa, daca nu enigmele?' De pilda: "de ce' peste toata lumea Palilulei trece Timpul, doar Diavolul si secretarul de partid par nemuritori? De ce medicul lui Marius Manole, care apare in final, cu o Salvare moderna, e schiop? Este el singurul copil nascut in Palilula, cu o "copita de tap', si preluat imediat de demon? De ce batrinul doctor, vazindu-l - vazindu-si fiul? - scoate acele sunete onomatopeice, ca un salut de recunoastere? De ce Diavolul mimeaza Rastignirea si pozeaza asa? De ce la Palilula nu se naste niciun copil, de ce ideea blestemata ca ei, copiii, aduc nenorocire? De ce personajele, desi parcurg cu umor, cu daruire sau cu inconstienta drumul pierzaniei, par macinate de o melancolie cronica? De ce "Capra', ispita primordiala, animalica, fara chip, e alungata si se intoarce mereu, fie si sub forma de naluca, sau de "ied' care misca intr-o fotografie sau evadeaza dintr-un borcan cu formol? Si lista intrebarilor care te fac sa visezi poate continua!
Important este ca intregul se sustine, ca filmul are organicitate si autenticitate, ca nimic nu e "facatura', ca totul trimite la privirea unui artist adevarat, care imagineaza un univers hipnotic, traznit, haotic si terifiant in bucuria cu care isi traieste degradarea. Daca la intrarea in infernul lui Dante sta scris "Lasati orice speranta, voi, care intrati!', la intrarea in infernul lui Purcarete ar putea fi scris caragialianul: "Sa-i tragem un chef!' Protagonistii infernului din Palilula, uniti in vicii si-n simtiri, isi traiesc iadul ca pe un rai; "e un rai aici', spune cineva in film. Palilula e plasata pe-un picior de plai, pe-o gura de iad. Plaiul mioritic se desfasoara, neconventional, intr-o hala imensa, dezafectata, fosta, odinioara, a faimoaselor uzine Republica. Sa ni-l imaginam, in spirit suprarealist, pe Tovarasul Ceausescu in vizita de lucru pe platforma Republica: trec rinduri-rinduri muncitorii, il aclama, apoi Tovarasului i se ofera, in semn de omagiu, proiectia acestui film facut intr-o hala, si intitulat, de tovarasul artist, "Undeva la Palilula' (cu specificatia obligatorie ca Palilula ar fi undeva in Oltenia, deci nu departe de Scornicesti). Uneori, realitatea e mai fantastica decit orice fictiune (probabil, nu degeaba Trotki insusi a ajuns sa scrie, si el, un manifest al suprarealismului!).
Iata o (induiosatoare) acolada posibila in istoria filmului romanesc: in 1942, Jean Georgescu filma "O noapte furtunoasa'. Pentru ca era razboi, camuflajul era obligatoriu, deci exterioarele de noapte - imposibile. Drept care Unionul a fost filmat intr-un mic studio, "pe bucati', combinate mai apoi la montaj. Unionul lui Purcarete, peste ani, se va chema Palilula, si va fi filmat tot intr-un studio, dar de asta data mult mai mare! (la singura iesire din studio, regizorul ne lasa sa vedem o cortina visinie, un semn teatral, dincolo de care trecem in plein air, la o alta cromatica si la o lumina orbitoare, pe pajistea verde a unui cimitir, vazuta ca o "gradina a desfatarilor pamintesti').
In spatiul de sapte decenii dintre cele doua productii - "O noapte furtunoasa' si "Undeva la Palilula' - incape atita istorie a Romaniei si atita dezvoltare a tenhnicilor cinematografice! Ma intreb cum o sa arate "Unionul' sau "Palilula' peste alti saptezeci de ani... In orice caz, una dintre ideile lui Purcarete este ca "schimbarile de regim' au extrem de putin de-a face cu principiul Raului, care evolueaza independent, ca acel ventilator (de) neoprit din "Regele moare'...
"Undeva la Palilula' e o productie complexa si complicata, o productie de performanta, cum in lume se fac rar. Pornind de la materialul atit de bogat al filmului si de la structura lui "pe orizontala', s-ar putea concepe, cu citeva mici permutari si completari, si un serial de televiziune, compus din sapte episoade, fiecare de circa douazeci si cinci de minute, un serial suprarealist, "Palilula in sapte zile', despre facerea si des-facerea unei lumi...
Acest film, atacat cu atita energie distructiva, e, de fapt, un fel de "cinema extrem', unic si inimitabil, care va ramine si ca un document al cotei de virf al artelor spectacolului din Romania inceputului de secol 21. Scenografia halucinanta creata de Helmut Sturmer si Dragos Buhagiar, imaginea plina de armonie si de energie vizuala, semnata de un tinar operator exceptional, Adrian Silisteanu, intreaga echipa tehnica, functionind la standarde europene, totul iradiaza un sentiment tonic de performanta profesionala de anvergura. In distributia care functioneaza ca un mecanism ireprosabil, in trupa unitara, care a intrat cu un exemplar fanatism in transa ceruta de Purcarete, citeva figuri capata un relief special. In rolul principal, al tinarului medic, la inceput pur, care "nu bea' deloc, si care, treptat, se spurca la Palilula, Aron Dimeny trece de la o privire blinda si inocenta, de ciine sedat, la o privire drogata, de om care a depus toate armele. George Mihaita realizeaza acum al doilea rol antologic al filmografiei lui: ca si cind Vuica, mort linga stadionul din "Reconstituirea', s-ar fi trezit dintr-odata in infernul "Palilulei', intr-un personaj menit sa convinga ultimii sceptici ca, da, omul se trage din maimuta; si ca cea mai mare bucurie a vietii este bucuria de a bea! Replica din film cu cel mai mare succes la public, i-o adreseaza George Mihaita lui Ilie Gheorghe (in rol de tata al tinarului doctor): "Ce baiat ne-ai dat! E de-al nostru: curvar, betiv, sa-l tie Dumnezeu sanatos!'. Iar Ilie Gheorghe, palid si mihnit de moarte, intrebindu-si, cu un aer pierdut, fiul: "Ce faci tu cu oamenii astia? De-asta ai facut tu atita carte?'...
Memorabili sunt si Constantin Chiriac, secretarul de partid hidos, stirb, subdezvoltat mintal, iubit, paradoxal, de cea mai blonda, mai tinara si mai frumoasa femeie din film, si Razvan Vasilescu, doctorul pentru care autopsia e cea mai nobila dintre stiinte, si Sorin Leoveanu, spectaculos de cameleonic in omul care isi schimba culoarea, si Ofelia Popii, feminitatea neagra, care isi omoara iubitii cu o ciulama, si Horatiu Malaele, care trece prin cadru cu un aer de Pierrot le Fou, si Adrian Matioc, in rolul demonului alert, si multi altii, pe care nu ii recunosti sub masca grea de pudra, carnavalesca, sau sub chipurile schimonosite, deformate de grimase, pentru ca el, regizorul creator al acestei lumi, ne invita sa simtim spiritul demonic care salasluieste in oameni.
Lumea lui Purcarete e, la propriu si la figurat, o lume fara Cer. O lume inchisa, in propria ei uritenie, in propria ei euforie gratuita. Personajele din Palilula seamana cu un fel de secta eretica, a unor efemeride care isi traiesc depravarea ca pe un fel de emancipare mistica...
O lume in care pina si moartea e o comedie: un personaj moare, zvircolindu-se, sufocat sub greutatea unei femei imense, care il striveste in somn, un altul e taiat de tren in doua, dar bustul lui continua sa bea; personajul principal moare intr-o clipa, inghitit de o broasca, sau devenind el insusi o broasca, reintorcindu-se, poate, pe o posibila scara a reincarnarii, la locul pe care il merita.
Cel mai surprins de film ar fi insusi "punctul de pornire' declarat al intregii povesti, adevaratul si regretatul doctor Serafim, fost prieten al regizorului, si care, din toata "Palilula', ar recunoaste, cred, doar paternitatea gestului cu acul de seringa infipt la rever si a replicii "medicina e singura escrocherie subventionata de stat'!
Acestea fiind zise, daca nu ati vazut "Palilula' merita sa mergeti.
Si, cum se spune pe aici, Bon Festival!
