Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mai sunt, la aceasta ora, inca zece filme de vazut in competitie, deci ar fi prematur si nedrept sa spun, de acum, ca editia 2012 nu e dintre cele mai spectaculoase. Desi, pana in prezent, asa pare. In afara de Haneke, de Mungiu si de Wes Anderson, selectia a fost, pana acum, de o derutanta banalitate. Atunci cand vezi un film oarecare, dar facut de un cineast premiat, si el, cu Palme d’or, cum e Kiarostami, de pilda, nu poti sa nu remarci ca solutia de a aduna in competitie mai degraba nume grele, decat filme grele, nu conduce neaparat la o selectie interesanta.
Oricat ai detesta interventia, in arta, a altui criteriu decat a celui artistic (rationamente de tipul: sa selectam neaparat un film numai pentru ca "e facut de un tanar" sau "e facut de o femeie", sau "vine din Africa"), pare totusi greu de crezut ca, din tot ce ofera cinematograful mondial la aceasta ora, nu s-a gasit chiar nici un film de debut care sa merite sa fie lansat in vitrina Cannesului sau chiar nici un film facut de o regizoare, in schimb s-a gasit un loc pentru un film egiptean de mana a saptea, numai pentru ca se leaga de zorii unei lumi noi… Compromis sa fie, daca o cer interesele festivalului, dar s-o stim si noi! Apoi, intre filmele unei editii, se produce un fel de chimie subterana, ca si cand acele filme isi raspund si se completeaza reciproc, ca sa ofere, impreuna, un sens, o imagine, o propunere de diagnostic, despre o lume si despre un moment istoric.
Ceea ce nu s-a intamplat pana acum; selectia pare eclectica, filmele – asezate cu furca. Este incredibil cum, intr-un moment de criza, cand "pamantul se cutremura" si cand in lume se intampla atatea lucruri importante, cinema-ul sa para lipsit de mari ambitii, in afara de ambitia de a spune cate o "povestioara".
"POVESTILE SCHIMBA LUMEA", citesti, mare, pe un afis al festivalului. Adevarul e ca lumea a avut, de mii de ani, si va avea, intotdeauna, fascinatia povestii. Oricat a incercat arta moderna sa destructureze povestea, sa o pulverizeze, sa o trimita la "Marienbad" sau sa o arunce pe fereastra, ea, povestea, s-a intors mereu, victorioasa, si inca, uneori, pe caii cei mari ai filmului de autor si ai nebunilor geniali, gen Von Trier… Oricat stim ca, in cinema, te poate cutremura mai mult pierderea unei biciclete decat un front cu mii de morti, oricat stim ca in cinema nu povestea conteaza, ci povestitorul – totusi, cand afli de un film nou, te trezesti intreband: si care e povestea?
Iata, de pilda, pentru informarea dumneavoastra, ca simpli cinefili, povestea de azi, din competitie, numita "Partea ingerilor".
Britanicul Ken Loach, vechi laureat cu Palme d’or, cineast cu temperament si suflu de stanga, nostalgic al cinema-ului social si militant, a venit la festival, spre surpriza generala, cu o comedie. Punctul de plecare e sumbru: aflam ca, in Anglia, pentru prima oara in istorie, numarul tinerilor aflati in somaj a depasit cifra de un milion! "E o generatie fara nici o perspectiva, zice regizorul. Faptul ca acesti tineri nu au unde si cum sa munceasca, ce efect va avea asupra imaginii lor despre ei insisi?"
Ken Loach abordeaza aceasta situatie irezolvabila, ca sa o rezolve "deus ex machina", intr-o comedie (fara alte pretentii decat aceea de a fi adevarata si nostima, in naivitatea ei). Intr-un Glasgow plin de umor si de violenta, un tanar nearatos, sarac si defavorizat (jucat de un actor neprofesionist, dar care e total "de acolo") nu are nici o meserie, nici o slujba si nici un ban, are in schimb cazier si un copil, cu o fata dintr-o familie cu bani, al carei tata ar da oricat numai sa-l vada disparut din peisaj. Si atunci – whisky ex machina! –, tanarul fara capatai bea pentru prima oara in viata sa un pahar cu whisky, fireste scotian! Realizeaza ca are "nas" si papile gustative competitive, isi descopera talentul de degustator. Incepe sa se instruiasca, vrea sa intre in bransa, dar mai intai da o lovitura.
Ajutat de o miniechipa simpatica, de prieteni ex-delicventi – organizeaza un furt ingenios dintr-o distilerie istorica, unde, la licitatii, colectionari din toata lumea, din California pana la Moscova, liciteaza milioane pentru cate un butoias de whisky, cu o anumita vechime, cu anumite arome, cu un anumit buchet si, neaparat, cu o anumita… poveste! Intr-o noapte, direct din butoiul cel mai scump, cu un furtun lung, scos pe fereastra, echipa de soc reuseste sa scurga echivalentul a patru sticle de colectie, si sa-l inlocuiasca astfel cu un whisky obisnuit, lucru care – ironie la adresa dozei de snobism a colectionarilor – va trece total neobservat! Pentru ca suntem intr-o comedie, doua sticle se sparg intr-o conversatie, una se vinde pe piata neagra, cu o suta de mii de lire, iar ultima e facuta cadou omului care l-a servit pe protagonist cu primul whisky si l-a dus la prima degustare, adica "i-a dat o sansa"! Banii se impart frateste, iar tanarul, plus iubita si copilul, pot sa plece, cu o duba – dar nu una de politie, in alta parte, unde va fi rost si de o slujba, de degustat whisky pana la adanci batraneti.
De ce se cheama, aceasta poveste de adormit adultii, "Partea ingerilor"? Aflam, tot din film, ca 2% din orice butoi cu whisky se evapora (la propriu!), si ca, in distilerii, aceasta cantitate evaporata e numita "partea ingerilor"… Deci, pana si ingerilor le place whisky-ul! – ar fi cel mai credibil mesaj al filmului lui Ken Loach. Poate singurul.
Citește pe Antena3.ro
