Am mai pierdut un mare dramaturg, Dinu Săraru

Dinu Săraru a fost un scriitor și o instituție, vocație pe care nu mulți o au, de care acum, la plecarea dintre noi, își amintesc deopotrivă actorii, regizorii, oamenii din teatru și spectatorii, martori ai atâtea spectacole remarcabile. Și, pentru că a adus atâta lumină în TEATRU, fie că la căderea Cortinei, însoțindu-i plecarea dintre noi, să fie urmată de ridicarea Cortinei unui nou spectacol, cel al memoriei.

Dinu Săraru reprezintă acea tipologie a scriitorului căruia nu numai confrații au de ce să-i mulțumească, nemaivorbind de cititorii cărților sale pline de miez, de convingeri și empatie umană. Cu scrisul său a construit întotdeauna lumi, nu doar o lume a țăranilor, ci și o lume a omenescului lăsat sau împiedicat să existe de oameni și vremuri.

La cârma Teatrului Mic el a construit și patronat tot ce a fost mai creativ, mai curajos, mai modern și universal pe scenele lumii. A adus regizorii și scenografii cei mai buni, a dat mână liberă și a ținut spatele fiecărui spectacol nou, bătându-se la toate vizionările cu acele comisii de vizionare de tristă amintire, despre care tinerii nici nu-și imaginează că au putut exista. Sub conducerea lui Teatrul Mic a impus o artă a spectacolelor de mare forță și expresivitate, un teatru profund ce și-a asumat deopotrivă realismul, expresionismul, grotescul, absurdul, carnavalescul prin marii dramaturgi care au îmbogățit repertoriul unor stagiuni exemplare. Publicistica și ziariștii au avut în el un susținător, deopotrivă cu artele vizuale și muzica clasică. Teatrul Mic, sub conducerea lui Dinu Săraru a găzduit celebrele spectacole happening de muzică, literatură, în care erau invitați scriitori și actori renumiți, interpreți de mare virtuozitate ai pianului și instrumentelor cu corzi, voci consacrate în interpretarea de lieduri. Aceste spectacole moderate de regretatul Iosif Sava erau un punct de atracție, un loc geometric, în cultura și artele ce încălzeau sufletul audienței, în pofida cumplitelor restricții ce drămuiau căldura în sălile de spectacol care îi obligau pe spectatori să rămână înfofoliți, iar pe interpreți să nu-și scoată mănușile și mitenele până în clipa în care urmau să cânte la vreun instrument.

Cu vocea lui de Jupiter tonans uneori, repede îmblânzită, Dinu Săraru transmitea și transmite o căldură inconfundabilă, un liant al iubirii creștine, fără de care am înțelege mai puțin înțelepciunea și tristețea celui ce vede azi atâta risipire a valorilor, atâta răsturnare a lumii cu susul în jos pretutindeni. Ctitorul din el, nedezmințit o viață nu poate înțelege timpul demolării, timpul dărâmării despre care vorbește Ecleziastul deopotrivă.

Viața ca Teatrul

Am avut bucuria să trăiesc mai mulţi ani în miezul unor evenimente şi acte de cultură profunde şi curajoase, păstorite de maestrul Dinu Săraru în timp ce eram director artistic al Teatrului Național. M-am bucurat să aflu lozinca lui fundamentală: „Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”.

Am descoperit vocaţia povestitorului, o agendă uriaşă a memoriei prefigurând pagini de memorialistică excepţionale. M-am bucurat să descopăr de fiecare dată că maestrul continuă în forţă toate drumurile creaţiei care l-au consacrat.

Citește pe Antena3.ro

Vin ninsorile în România. Informare meteo ANM de vreme rea pentru toată țara

Ca jurnalist redutabil, cu vorba precisă şi biciuitoare. Ca moralist care nu iartă micimile vremurilor şi minciuna împăunărilor. Ca iubitor de oameni şi valori tradiţionale, punând în lumină alaiul modelelor naţionale care ar trebui să fie urmate. Ca judecător care nu iartă tăvălugul distrugător de valori, care pictează chipurile şi caracterele groteşti ale tranziţiei, în personajele cărţilor din ultimii ani. Ca eseist şi dramaturg care uneşte spiritul critic şi înţelepciunea iute, fără nimic molcom sau catifelat în judecăţile de valoare, Dinu Săraru nu e ceremonios. Vorbele sale de duh au suculenţa frazelor memorabile, dar şi aciditatea neiertătoare.

Dinu Săraru are replică şi descarcă prin cuvinte, precum fulgerul, o lumină necruţătoare în polemicile şi pamfletele sale. El este în literatură şi cultură, sub arcul sprâncenelor lui stufoase, ceea ce regretatul Profesor dr. Dan Setlacec a fost în medicină, un Zeus tonans, menit să-i ţină în frâu pe zei, cu legendele lor, şi pe muritori încredinţându-şi soarta acestor legende.

Nu a existat proiect cultural al ţării noastre, la vremea atâtor cumpene prin care a trecut în ultimele şase-şapte decenii, în care Dinu Săraru să nu fi fost implicat, fie că a fost vorba de faceri şi desfaceri de reviste, de Teatru şi Patrimoniu, de Biserica şi Credinţa Ortodoxă, de binecuvântarea meşteşugurilor şi tezaurizarea lor în albume excepţionale, prin Fundaţia „Nişte Ţărani”.

În cărţile lui cu personaje reale, dar care „rămân poveste”, graniţele realului se întrepătrund cu ficţiunea, poezia cu astenia tranziţiei şi cu rutina globalizării. Răzbate din ele un suflu liric, o plasticitate a imaginilor ce se desenează în faţa ochilor ca ieşite parcă de sub penelul unui pictor.

Cărţile lui au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, se povesteşte pe sine însuşi, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.

Teatrul bun s-a clădit mereu pe iubire şi Dinu Săraru a demonstrat asta faţă de tânăra generaţie.

În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, mai aproape de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, se află „Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu… şi leacul meu”.

Azi ni-l amintim pe Dinu Săraru ca pe un înţelept şi învingător. Ştim că pentru el cultura nu a fost o sumă de evenimente şi mai ştim că a refuzat zgomotul obscen şi asurzitor al mizeriei şi nonvalorilor ce vor să ne acapareze. Cultura a fost pentru Dinu Săraru un lanţ cu verigile întregi şi continue, făcut din Creatori, Opere şi Sărbători. Din uriaşe punţi ale rezistenţei şi comunicării între valorile adevărate ale fiecărei generaţii.

Într-un interviu pe care mi l-a acordat, domnia sa mărturisea:

„Cu memoria de internet nu se poate face nici cultură, nici spiritualitate”

Mărturiseaţi la un moment dat că istoria a fost pierdută pe drum. Mi-aduc aminte de ce scria Umberto Eco, care mărturisea într-un interviu că şi istoria, dar şi memoria au fost pierdute.

Noi avem o istorie. Americanii îşi cumpără câte o biserică sau catedrală şi o reconstituie la ei ca să-şi construiască istoria. Noi am avut ce să pierdem. Atât istoria, cât şi memoria sunt reperele pentru conştiinţa de sine. Avem astăzi o memorie de laptop, de calculator.

„Nu trebuie să ratăm clipa de dragul eternităţii”

Vă revendicaţi din universul ţărănesc. Aţi dedicat o mare parte din creaţia dumneavoastră ţăranului, creând Fundaţia „Nişte ţărani”. Ce semnifică pentru dumneavoastră acel tărâm vrăjit al Slătioarei?

Este o obsesie care ţine de biografia mea, dar şi de obârşiile mele. Într-una din povestirile care alcătuiesc culegerea „Ultimul ţăran din Slătioara”, un personaj – care de fapt sunt eu – spune: „Am patima asta, ce să fac? Nu-mi ajunge ziua nici iarna, nici vara, nici primăvara, nici toamna, nopţile mă apucă urâtul şi dacă n-ar fi întunericul n-aş pune geană pe geană; două vieţi dacă ar fi să trăiesc şi patima asta nu s-ar potoli”. Slătioara este pentru mine o lume, cu Munţii Căpăţânii şi cât ţin ei de la ultimul vârf din Parâng şi până la crestele Builei şi cu Măgura Slătiorului şi cu poveştile olarilor şi vărarilor care nu mai sunt şi cu vânătorile la vulpi, pe zăpadă, şi cu spaima colectivizării şi cu bisericile ale căror clopote bat ca şi când s-ar chema de pe un deal pe altul, şi cu Potecaşii Vioreştilor care păzeau graniţele pe timpul ocupaţiei austriece a Olteniei, călare pe caii lor mărunţi şi iuţi cu care se strecurau pe potecile înguste, de unde şi renumele lor, şi cu mândria de a nu-şi scoate căciula nici în faţa domnitorului şi, fireşte, cu pădurile de mesteceni care erau şi ele, în copilăria mea şi mai sunt şi azi, o lume ca şi când ar fi fost aşezată la marginea Africii: cât vezi cu ochii pustiuri de Iarba vântului, cu paiul înalt ca bălăioara şi spicul mare şi roşu sângeriu şi, rar, în depărtări, pâlcurile de mesteceni pitici. Din păcate, Iarba vântului a cuprins România, pentru că se simte îngrijorător lipsa faptului ţărănesc. M-am născut în acest univers ţărănesc şi acest zbucium din biografia mea nu se va încheia niciodată pentru că de acolo mi-am tras şi îmi trag seva.

Afirmaţi: „Istoria a fost pierdută pe drum”.

Pentru mine drama actuală a ţării depăşeşte fantezia scriitorului care sunt, consumat în scrierea romanelor mele. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că într-o ţară din Europa se pot întâmpla asemenea lucruri. Suntem în plin absurd. Am inventat o vânătoare pe care viaţa mi-a confirmat-o la şase luni după ce am descris-o, vânătoare care se termină cu o crimă pusă la cale ca să se înlăture un rival politic. Dar ce se întâmplă acum este dincolo chiar de fantezia formidabilă a lui Marquez, care a descris atâţia dictatori. Pentru români, drama constă în grotescul tragic al situaţiilor. În teatrul modern este cultivată satira grotescă, dar grotescul din viaţa politică românească are virulenţe tragice. La scara istoriei, este un fenomen ce aduce mari pagube spirituale acestui popor a cărui fibră este striată şi cariată de situaţiile groteşti pe care le trăim şi ale căror consecinţe le suportăm în viaţa noastră întreagă, chiar şi în cea intimă. Primul capitol se intitulează „Alba-neagra ca doctrină naţională”.

Aţi fost iubit, dar şi contestat de către unii pentru că aţi fi avut un trecut comunist. Cărţile dumneavoastră au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, vă povestiți pe sine înșivă, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.

Nu mi-e ruşine de nicio carte pe care am scris-o şi nici de ceea ce am făcut. Am suportat multe lecţii de morală din partea mai tuturor colaboratorilor pe lista de plată a Securităţii care mă suspectau pe mine. Documentele i-au arătat până la urmă chiar pe ei colaboratori. În toate cărţile mele există o luptă cu extremismul şi afirm şi acum, că înainte de 1989, noi nu am avut în cultură o Siberie, aşa cum susţin unii. Difuzarea filmului „Clipa”, în 1982, a fost un succes formidabil de public.

În anii „artei cu tendinţă ai obsedantului deceniu, resimţit de teatru mai mult decât celelalte arte, când pregătirea spectacolului era un act de curaj, aţi jucat un rol important ca „patron” al Teatrului Mic, unde aţi nutrit un interes real faţă de dramaturgia de valoare, unde v-aţi confruntat cu realitatea vremii, v-aţi ascuţit armele diplomatice în lupta cu cenzura, cu sâcâitoarele vizionări. Aţi făcut un repertoriu extraordinar într-o perioadă tulbure, înainte de 1989, având în scenă „Maestrul şi Margareta”, de Bulgakov, „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello, „Nişte Ţărani“, „Richard al III-lea”, „Diavolul şi Bunul Dumnezeu”, de Sartre, „Evul mediu întâmplător” de Romulus Guga, spectacole antologice. Publicul stătea la cozi nesfârşite pentru a reuşi să cumpere un bilet. A urmat o perioadă sumbră, când, după tot ce aţi făcut, mulţi v-au criticat susţinând că aţi fost o interfaţă între scriitor şi partid. Aţi plătit de multe ori pentru riscul asumat.

Îmi aduc aminte de o iarnă cu zloată, apăraie, îngheţ şi în care iradia un frig sufletesc care se adăuga sălilor de teatru îngheţate, comisiilor de vizionare şi discuţiilor interminabile pentru replicile unei piese. Ei bine, într-o astfel de iarnă, am fost chemat la o şedinţă în sălile Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, la Palatul Şuţu. Puseseră şase-şapte bănci de lemn, fără spătar, şi înaintea lor o masă tot din lemn, la care se aşezase şeful municipal al Culturii, care ne urmărea încruntat cum ne înghesuiam unii în alţii, încotoşmănaţi, cu mâinile vârâte cu mănuşi cu tot în mânecile paltoanelor şi cu căciulile trase până la bărbie peste urechile degerate. Ne-a potopit un val de reproşuri, de apostrofări, de adjective penibile. O găleată de lături ni se aruncase în cap de către roşcovanul fălcos şi pistruiat care ne guverna în acel moment la Bucureşti: «Dragă Dinule, zise Beligan, care era cu noi şi îşi răsucise fularul de două ori peste gură ca să nu-i îngheţe şi glasul, de mult m-am obişnuit să mă uit la lume cu binoclul întors!».

Odată cu mine au plecat din teatru doi actori, Carmen Galin şi Ştefan Iordache. M-a rugat să mă întorc, mai târziu, Leopoldina Bălănuţă, care devenise directoarea Teatrului Mic şi declara că vrea să facă un teatru la fel de important ca teatrul făcut de mine. Din 8 ianuarie 1990 şi până astăzi n-am putut să mai trec nici măcar pe Strada Sărindar pe care se afla Teatrul Mic şi ştiu că nu voi mai putea trece niciodată. Îmi propusesem odată o carte intitulată „Teatrul Mic, cronica unei mari dezamăgiri“. N-am mai avut timp şi nu cred că voi mai avea.

Aţi fost şi directorul Teatrului Naţional, unde eraţi considerat un om care iubea cu patimă actorii. Ca director al Teatrului Naţional bucureştean, până în 2004, ştiind să celebrați imaginaţia spectatorului, ați programat spectacole de mare succes la public, precum „Take, Ianke şi Cadîr”, cu o tripletă de aur, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, jucat ani buni cu casa închisă, „O noapte furtunoasă”, „Jocul dragostei şi al întâmplării, „Visul unei nopţi de vară, „Legenda ultimului împărat”, „Apus de soare”, „Crimă pentru pământ, „Hic sunt leones”, cu splendidele costume ale Doinei Levintza, „Egoistul, ultima piesă a lui Anouilh, regizată de maestrul Radu Beligan...

Da, am iubit actorii, am iubit teatrul şi mi-a plăcut să construiesc.

Astăzi, valorile româneşti sunt terfelite. Asistăm la răsturnarea sistemului de valori şi trăim o clipă în care ne este ruşine, când suntem în străinătate şi ne aude lumea vorbind, să spunem ce suntem. Suntem şi nu numai aparent, pe cale de a deveni o populaţie, din cauza anarhiei care domină societatea. De anarhie profită pegra care se ridică la suprafaţă, iar imaginea devine periculoasă. Şi asta pentru că noi stăm în poziţie de drepţi cu paporniţa la picior. Alţii, tot români, îşi denigrează ţara la Bruxelles… Avem nevoie de coloană vertebrală. Trebuie să redevenim conştienţi că nu putem să răzbim în istoria contemporană decât îndreptându-ne şira spinării. Trebuie să fim români şi acasă, şi în străinătate. Or, noi nici acasă nu mai suntem români. Din păcate, toată lumea în aceşti ani s-a crezut capabilă să devină capitalistă şi a devenit capitalistă, mai ales o mână de neisprăviţi care sunt foarte puternici în ţară, o reţea foarte bine pusă la punct. Mafia siciliană ar putea lua lecţii de la noi. În acelaşi timp, sentimentul este că nu îţi poţi da seama cine este cu noi şi cine nu este cu noi. Nu mai pot să deosebesc vechea protipendadă politică de cea actuală.

Ce vă dezamăgeşte în societatea de azi?

Lucrurile de esenţă nu sunt atacate de cei care sunt la putere astăzi şi ar avea dreptul şi obligaţia de a interveni şi de a apăra nedreptăţi, de a judeca greşeli grave şi de a repune în drepturi identitatea naţională şi administrarea corectă a societăţii româneşti. N-o fac deocamdată, pe cât o propagă de gălăgios. Nu am văzut nicio iniţiativă care să-i privească pe cei declaraţi vinovaţi din partea oamenilor politici care au venit la putere. Observ o îngrijorătoare lipsă de responsabilitate istorică. Este o societate care lasă impresia că nu mai are bărbaţi în stare să facă istorie, bărbaţi care să promită ceva, chiar grav şi riscant, şi care să se ţină de promisiune, iar ţara să se ducă după asemenea oameni. Mă gândesc tot timpul la amărâţii aceia de ţărani care trăiesc cu spaima cutremurelor, ca şi când nişte tancuri ar trece pe sub casele lor. Alegătorul nu are sentimentul că a ales pe cineva care îl conduce. Se impune un program minimal în care să se arate măcar o direcţie. Aveţi în faţă un alegător care se tot întreabă: „Eu pentru cine votez?”. Şi îmi este foarte teamă ca această majoritate care este în Parlament să nu se mai găsească în opţiunile alegătorilor.

Sunteţi un împătimit de pământ şi de viaţa rurală. De altfel, Slătioara, aşa cum am văzut, este un loc minunat, un mic univers. Cum apreciaţi viaţa de astăzi a ţăranilor?

Obsesia mea nu este destrămarea, iubită bolnav, în sine, patima mea a fost și va rămâne denunțul tragediei destrămării, al suferinței unei lumi care a fost adusă în situația să repete drumul Golgotei, purtând în spate crucea Credinței în palma de pământ, livada cu vișini în care se închide toată Speranța ei de supraviețuire...

Trilogia mea e, de fapt, un Prohod înăbușit la capătul unei lumi căreia i-a fost răpit dreptul unei morți senine.

Aş fi vrut ca subiectul care se numea odinioară „chestia ţărănească” să fie discutat în Parlament. Această majoritate politică vine mai ales din lumea rurală. Cunosc mulţi politicieni şi ştiu de unde vin, adică din lumea ţărănească, dar pe care nu-i interesează această lume. Lumea rurală poate fi din nou un rezervor de energie morală. Dar dacă o lăsăm sub influenţa televiziunilor tabloidale, întreaga societate va fi tabloidizată. Mahalaua, şi nu cea frumoasă despre care a scris George Mihail Zamfirescu, cu poezia ei, se întinde pe Calea Victoriei, în Piaţa Palatului, pe culoarele palatelor, la Cotroceni şi este pestilenţială şi ne sufocă. N-am văzut în nicio ţară aşa ceva. În ţara asta s-a murit pentru credinţa de a fi român. Dar, întrucât tinerii au plecat în străinătate şi acasă au rămas cei bătrâni, ce ţărani vor mai fi, deşi 47% din populaţia României, după ultimele date, trăieşte în mediul rural? Mai ales că, acum, pământurile agricole sunt deja cumpărate de către străini. Şi nu toţi le vor folosi, poate, în acest scop, deşi le-au luat cu o mână de bani.

În această lume, de după 1989, în romanele dumneavoastră, v-ați uitat cu binoclul pus să mărească grotesc. Sunteți autorul Trilogiei ţărăneşti: Nişte ţărani, Iarba vântului, Crimă pentru pământ, al Trilogiei Dragostea şi revoluţia: Toamna roşie, Cei care plătesc cu viaţa, Speranţa, al romanelor Clipa şi Ciocoii noi cu bodyguard...

Să mai adăugăm volumul Ultimul bal la Şarpele Roşu, cu personaje reale, dar care „rămân poveste", în care graniţele realului se întrepătrund cu ficţiunea, poezia cu astenia tranziţiei şi cu rutina globalizării. Din primele pagini răzbate un suflu liric, o plasticitate a imaginilor ce se desenează în faţa ochilor ca ieşite parcă de sub penelul unui pictor: „După o iarnă posacă, pisăloagă, igrasioasă, cu ninsori jilave, cu zloată şi măzăriche şi ploi vinete cu cioburi de gheaţă, ca şi când cineva ar fi spart oglinda cerului şi nu mai termina de măturat sfărâmăturile ei, în ajunul Sfintelor Paşti, oraşul se trezise scăldat într-o lumină de vis, orbitoare, nicio scamă măcar pe bolta ca lacrima şi până la prânz şi plesniră mugurii arţarilor, roşii ca focul şi străzile se umplură de veselia buimacă a unei lumi ce mai mult se sforţa să se smulgă din somnolenţa în care zăcuse până atunci... Frunza platanilor se făcuse cât palma, iar prin curţile pitice şi prin grădini, câte mai rămăseseră, şi prin parcuri, caişii şi piersicii şi zarzării şi prunii şi cireşii înfloreau de-a valma odată cu liliacul. O devălmăşală albă lingea lacomă oraşul îmbătrânit înainte de vreme".

În această lume atât de prezentă și azi, în Bucureştiul sufocat de omniprezenţa agresivă a bişniţarilor, asaltat de bandele spărgătorilor, ameninţat de reţelele traficanţilor de droguri şi de carne vie, care pătrunseseră până în cele mai selecte cercuri ale lumii finanţelor şi ale lumii puterii, în necontenita hăituială politică în care partidele îşi pierduseră bruma de orgolioasă identitate, în care nu se mai înţelegea cine e mai de dreapta şi cine e de stânga sau de care centru, stânga sau dreapta, cu licitaţii de mântuială, când se adjudecau „în urma unor bătălii de culise ucigătoare” păduri, rafinării, moşii de mii de hectare, lacuri întregi, terenuri de vânătoare, apar personaje cu nume de un comic covârşitor, sugerând vane aspiraţii către o ascendenţă aristocratică sau o răsunătoare faimă de mahala: Coriolan Pomposu, Elefterie Teoforu, Bebe Burtosu, Ică Gorun, Dandu Patricianu, Onofrie Pârgariu, Pafnutie Zoritu, zis Herghelegiul, Didi Sfiosu, Oaie Seacă, Jupânu, Vergiliu Dinică, un Adamiţă Dandanache al zilelor noastre, Erotida, Maidaneza, „făcută numai din draci şi din lipici şi din făţărnicie, cu un zâmbet perfid, incitant şi răscolitor", şi Marea Grasă, „două clopote ale aceluiaşi păcat”...

Un captivant roman cu inserţii autobiografice, cu personaje ale zilelor noastre, prinse în vasta arenă în care se caută echilibrul între pâine şi circ, între cinism şi povestea de dragoste, între deziluzie şi speranţă. O carte savuroasă, profundă şi jucăuşă, atât de asemănătoare autorului ei. Acest volum a fost continuat cu romanul-pamflet Carnavalul cătuşelor. „Singura noastră muzică este data de zdrăngăneala cătuşelor. Acum poporul român se culcă şi se scoală în sunetul cătuşelor. În nuvelele scrise de dumneavoastră în ultimul timp, răzbate „lumea ţărănească”, dar şi mediul „artistic şi actoricesc, al pictorilor, sculptorilor, al arhitecţilor şi al teatrului”, veşnicul amestec de ruralitate şi fineţe intelectuală, poli între care v-ați desfăşurat viaţa şi creaţia.

Eu sunt şi fondatorul Fundației Naționale pentru Civilizație Rurală Niște țărani (înființată în iunie 1998) și unul dintre organizatorii, din 1998, ai Festivalului Internațional de Film Eco-Etno-Folk Film de la Slătioara. Tot în 1998, am inițiat și coordonat proiectul Pro Istoria. Un an mai târziu, am devenit director fondator al revistei „Renașterea civilizației rurale românești” și am creat Institutul Național de Cercetare a Civilizației Rurale, în cadrul fundației omonime. Am acordat Premiile Nişte ţărani.

Dinu Săraru a primit, de două ori, Medalia Meritul Cultural și o dată cu ordinul omonim. I-a fost acordată distincția de Cavaler al Ordinului Național Steaua României. Un an mai târziu, a fost distins cu Premiul Național al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică. În 2007, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost răsplătit cu Medalia de aur a Academiei oamenilor de Știință din România, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naționale a României și Medalia de argint — „Antim Ivireanu” a Arhiepiscopiei Râmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Râmnicului i-a oferit Medalia de Aur — „Constantin Brâncoveanu”.

Jurnalul unui personaj controversat, o carte-interviu, realizată cu Vartan Arachelian și Ura din ochii vulpii sunt cele două cărți care au urmat.

În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, fiind mai aproape de scris şi de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, este „Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu... şi leacul meu”.

Rana și vindecarea, răsăritul și apusul sunt legile vieții noastre și în toate aceste legi a existat și există atingerea mâinii lui Dumnezeu și a îngerilor care v-au ocrotit.

Drum lin spre stele!