Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Concertul sustinut de catre Orchestra Simfonica din Londra, Joi, 8 Septembrie, sub bagheta lui Horia Andreescu, in Sala Mare a Palatului a atins pragul perfectiunii interpretative: in primul rand, datorita autoritatii dobandite in timp de catre ansamblul londonez, a carui traditie incepe in 1904, odata cu primul concert dirijat de catre Hans Richter; in al doilea rand, datorita afinitatilor evidente existente intre foarte tanara violonista Nicola Benedetti, Stradivarius-ul sau – Earl Spencer (1712) – si colectivul LSO si, de asemenea, intre Horia Andreescu si membrii formatiei britanice, pe care o conduce periodic in ultima vreme, cu succese remarcabile.
Mi se pare, asadar, semnificativ faptul ca numele lui Horia Andreescu este asociat cu numele acestui ansamblu orchestral, considerat cel mai important din Marea Britanie si unul dintre cele mai cunoscute din intreaga lume, pe al carui podium s-au perindat figuri emblematice precum Thomas Beecham, Willem Mengelberg, Claudio Abbado, Colin Davis si, de curand, Valery Gergiev. Rezultatul empatiei create intre artistul roman si instrumentistii londonezi s-a reflectat deopotriva in calitatea redarii Concertului pentru vioara si orchestra in la minor, op. 82 de Alexander Glazunov – solista Nicola Benedetti – si in aceea a Simfoniei a VI-a, tot in la minor, de Gustav Mahler – ambele partituri fiind concepute pe parcursul anului 1904 (doar Mahler si-a revizuit opus-ul doi ani mai tarziu).
Sunetul cald al viorii; naturaletea, muzicalitatea, cursivitatea si logica frazarilor; lejeritatea pasajelor tehnice, izvorate parca din insasi natura umana a interpretei, au consunat cu lirismul pastoral, cu vitalitatea ritmurilor, coloritul timbral si bogatia de nuante a trairilor emotionale continute in structura mai degreaba rapsodica a Concertului de Glazunov. Versati in a se adapta oricarui stil componistic, de la clasic, la modern si contemporan, de la muzica de film, la cea destinata animatiilor japoneze si la muzica pop, instrumentistii LSO s-au facut "ecoul" cantului solistei, contribuind, alaturi de Horia Andreescu, la redarea frumusetii acestei lucrari postromantice, cu sufl u brahmsian uneori.
Punctul de greutate al serii l-a constituit insa Simfonia a VI-a de Mahler – una dintre cele mai tragice (a si fost supra-numita "Tragica") ale compozitorului austriac, dar si dintre cele mai sofisticate ca arhitectura sonora si, in consecinta, una dintre cele mai dificil de stapanit si construit de catre un dirijor. Dar postromanticul Mahler face parte, alaturi de Enescu sau Sostakovici, dintre autorii preferati ai lui Horia Andreescu, intrucat si-a descoperit afinitati de substanta cu gandirea lor muzicala. Asa incat, intuitia, dar si cunoasterea din interior a partiturii, beneficiind totodata de concursul unui ansamblu alcatuit din artisti autentici, usor de modelat tocmai pentru ca sunt stilati, disciplinati si stapanesc in profunzime esenta pieselor pe care le au de cantat, Horia Andreescu a facut sa sune inteligibil cele patru miscari ale simfoniei mahleriene. Spun "inteligibil", deoarece, fiecare dintre ele prezinta o oarecare labilitate ritmico- expresiva, trecand rapid de la obsesiile morbide induse de spectrul leitmotivic al Destinului – ilustrat printr-o formula ritmica agresiva, initiata de corzile grave si sufl atori inca de la primele masuri, dublata apoi de loviturile sententioase ale timpanilor –, la inserturi de vals; de la armoniile agresive ale alamurilor, potentate de timbrul teluric al tubei, la reminiscentele unui cantec de leagan; de la la nelinisti, la acalmii cu tenta nostalgic- visatoare; de la demersul discursiv, la cel polifonic si de la tragismul in sine la maretia triumfala din final. Mahler a reusit sa asambleze toate aceste elemente, aparent incompatibile, de limbaj si tehnici componistice, intr-un edificiu coerent, impresionant!
La randul sau, Horia Andreescu a reconstituit magistral coerenta si echilibrul simfoniei, in colaborare cu
instrumentistii orchestrei, pentru care cantatul "impreuna" echivaleaza cu o reala necesitate interioara. Ovatiilor indelungate ale publicului, LSO si dirijorul Horia Andreescu le-au raspuns cu Preludiul la Lohengrin de Richard Wagner.
Opinii
Profesor dr. Mircea Penescu, meloman - Este extraordinar de greu de cantat Mahler si este si foarte dificil de ascultat! Cere o concentrare teribila! Cred ca in seara aceasta a fost un moment culminant al artei dirijorale a marelui nostru dirijor Horia Andreescu, care a avut la indemana un instrument de valoarea London Symphony Orchestra. Cred ca am asistat la o performanta deosebita! Repet, e greu sa te apropii de Mahler, e greu de digerat, dar, cu toate acestea, se simte bagheta inspirata, se simte splendoarea muzicii mahleriene. Jocul dintre sonoritatile de o armonie serafica si distonantele cu care alterneaza, aceasta alunecare de la serafic la tumultuos, extraordinara ritmica, marcarea percutiei, instrumentele de sufl at atingind fortisimo, dovedesc faptul ca termenul de Simfonie se defineste splendid prin Mahler! Sunt atatea teme care se intrepatrund, atata forta, atatea contraste... Acesta este simfonismul vienez ajuns la apogeu! Glazunov este o minune a melodicitatii! Am asistat la o interpretare frumoasa. Parca am simtit nevoia unui instrument mai puternic, a unei forte expresive ceva mai mari. Am admirat modul in care Horia Andreescu a reusit sa tempereze orchestra, care avea tendinta sa acopere solista. Pasajele de vituozitate ale lui Nikola Benedetti, in special cadentele, au fost extraordinare! Am fost martorii unui eveniment!
Ecaterina Stan
Citește pe Antena3.ro
