Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Atins de o maladie cronică (astm?), cel care era cunoscut în toată laguna după porecla „Preotul roșu” (datorită culorii părului) a fentat îndatoririle ecleziastice după doar câțiva ani de practică religioasă. Începând cu 1703, Vivaldi și-a închinat existența compoziției muzicale, educației și cancanurilor din „Cizmă” care i-au făcut celebre operele.
Numit responsabil muzical la La Pietà - așezământ al orfanilor și al copiilor nelegitimi din Veneția -, Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740, în ciuda deselor absențe (între 1718 și 1720 era activ la Mantova). Călătoriile au fost de altfel amprente importante ale carierei de virtuoz și compozitor. Grație acestora putem reconstitui astăzi viața intensă a sensibilului muzician. În 1722 și 1724 Vivaldi a cântat în fața Papei, la Roma. Au urmat Dresda, Darmstadt, Amsterdam (unde a fost publicată cea mai mare parte a creației sale), apoi Florența, Praga și Viena, orașul imperial în care Vivaldi și-a dat ultima suflare, bolnav, sărac, uitat de aristocratele care-l aplaudaseră ani la rând din dosul mănușilor de catifea burdușite cu inele scumpe. Bărbatul cu păr roșu a bătut în lung și-n lat marile orașe europene mai bine de două decenii, viața sa transformându-se ușor-ușor în poveste, apoi în legendă și mit.
Consacrat în toate genurile muzicale
Antonio Lucio Vivaldi a trăit intens susținând, pe lângă activitățile de profesor - a întemeiat inclusiv o orchestră de renume cu elevii de la La Pietà cu care susținea concerte publice în fiecare duminică -, compozitor și virtuoz, o solicitantă carieră de impresar. „Consacrarea în toate genurile (a fost fecund și în materie de muzică religioasă) avea să confere compozitorului o glorie internațională incontestabil fără precedent în istoria muzicii. Toți turiștii care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe Preotul roșu, de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J.J. Quantz, epistolarul De Brosses și până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Astfel, există numeroase și prețioase mărturii asupra a ceea ce reprezenta viața muzicală venețiană în prima jumătate a secolului al XVIII-lea și asupra efectului electrizant al interpretării și al creațiilor lui Vivaldi”, consemna Marc Vignal, unul dintre coordonatorii monumentalului volum „Dicționar de mari muzicieni”, editat la noi de Editura Univers Enciclopedic Gold în 2010.
Extravagant, scandalos, iubăreț
Culegeri tipărite și copii în manuscris (în special concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe - susținea criticul muzical Antoine Goléa - că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach se pare că a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută și mai interesantă dintre aceste transcripții fiind aceea a Concertului pentru patru viori op. 3 nr. 10 în Concertul pentru patru clavecine BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său. De remarcat că de-a lungul vieții, Vivaldi a fost perceput drept un artist extravagant, în afara normelor, chiar scandalos. Rivalii au împrăștiat bârfe potrivit cărora Antonio ar fi fost mort după bani și distincții - ce mare creator n-a fost și nu e? -, dar și după fast și amoruri îndrăznețe.
Primul artist care a scurtat reprezentațiile
A rămas celebră iubirea „Preotului roșu” pentru mezzosoprana Anna Giro, fiica unui peruchier francez numit Giraud, pentru care italianul a scris un număr impresionant de pagini vocale. „Acest tapaj întreținut la Veneția în jurul său explică oare eclipsa subită și moartea în mizerie, petrecute în momentele în care a făcut imprudența să părăsească Italia, unde comentariile suscitate de persoana lui aveau rol de publicitate pentru muzica sa?”. Întrebarea criticului muzical Marc Vignal pare să cuprindă și răspunsul... Oricum, autorul celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri a fost primul artist care a reușit să scurteze reprezentațiile (între opt și zece minute) păstrând trei părți simetrice: repede-lent-repede. „Solist el însuși - amintea biograful Antoine Goléa -, Vivaldi practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția”.
Compozitor, virtuoz, dirijor
Spirit aventuros cu auz excepțional, virtuoz tenace și improvizator din pură plăcere, de asemenea dirijor (unul dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat geniul descoperirii neîncetate a unor noi combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan violoncelului (27 de concerte!) sau fagotului (39 de reprezentații muzicale!), oboiului ori flautului. Până și mandolina și orga și-au găsit locul în opera „Preotului roșu” din Veneția. Aceste daruri de inventivitate și aspectele descriptive ale muzicii sale (numeroase pagini cu titluri precum „Sticletele”, „Furtună pe mare” sau „Anotimpurile”) - opina criticul Marc Vignal - îl situează pe Vivaldi la originile conceptului modern de „orchestrație”.
Gafeurul Bach, Haydn „Ochiosul”
Nimeni înaintea lui nu se preocupase până la acest nivel de culoarea și specificitatea melodică a fiecărui instrument și, în consecință, de dispunerea lor atât în desfășurarea lucrării, cât și în spațiu, în momentul interpretării, de unde, de exemplu, efectele de „mască” sau de ecou, cu bună știință introduse în lucrare (puțin preocupat de aceste specificități, negândindu-se decât la bogata neutralitate polifonică și neavând ca scop decât îmbogățirea armoniei, Bach comite în transcripțiile sale nonsensul de a modifica instrumentația). Înaintea romantismului - completa biograful Antoine Goléa -, doar creația lui Haydn avea să mai conțină intenții analoge. Or, în jurul anilor 1760, Haydn fusese muzicianul familiei Morzin, cu care Vivaldi se aflase în relații strânse: de altfel, pare probabil ca tânărul muzician austriac să fi studiat lucrările venețianului, atunci când acesta din urmă căzuse deja în uitare. Ceea ce este sigur - sublinia Goléa - este faptul că Haydn a avut prilejul și șansa să descopere „Anotimpurile” în biblioteca muzicală a prințului Esterházy.
Uitare și admirație exagerată
În ultimele trei secole s-au descoperit nouăzeci de opere scrise de mâna lui Antonio Lucio Vivaldi (sau la care, după obiceiul timpului său, a participat parțial). „Aceste lucrări dramatice abordează toate climatele expresive, de la aventura profană la recitativul feeric, trecând prin povestea biblică, tratată într-un stil nobil ce putea să rivalizeze cu oratoriile lui Händel. Juditha triumphans, de exemplu, poate fi privit fie ca operă, fie ca oratoriu militar și sacru, după cum indică subtitlul manuscrisului datat 1716. Ca și muzica religioasă - considera Marc Vignal -, opera vivaldiană trebuie explorată de acum înainte la fel de atent cum a fost muzica sa pur instrumentală”.
Din nou pe afiș
Admirația exagerată a muzicienilor și a publicului față de Vivaldi, după 1945, pare de departe să fi dăunat ideii că am avea de-a face cu un creator de o asemenea anvergură. Dacă venețianul fusese practic uitat până la cercetările lui Marc Pincherle (începute în 1913), ulterior s-a urmărit readucerea pe afiș a întregii sale opere - sesiza biograful Marc Goléa, înainte de a conchide: „Ar fi timpul să se epureze și remodeleze - în mod special în favoarea creației vocale - un repertoriu instrumental de o abundență inutilă, în scopul de a-l reda pe Vivaldi în autenticitatea sa, în diversitatea și grandoarea lui în același timp extatică și plină de bună dispoziție, panteistă și hotărâtoare”.
345 de ani s-au împlinit pe 4 martie 2023 de la nașterea lui Antonio Lucio Vivaldi
În timpul vieții, compozitorul italian a tipărit 40 de culegeri de sonate și de concerte, din care 13 numerotate, dar și șase sonate pentru violoncel și clavecin datate Paris, 1740
După un inventar realizat de danezul Peter Ryom, în 1977 erau cunoscute 768 de lucrări sau fragmente marca Vivaldi, cărora li s-au adăugat ulterior încă 68
„Toți turiștii care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe Preotul roșu”, Marc Vignal, critic muzical
