Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Recitalul sustinut duminica dimineata, la Sala Mica a Palatului, de catre violoncelistul Adrian Brendel si pianistul Tom Horton a semanat cu o veritabila "lectie' de cultura a sunetului! Catifelata, cu rotunjimi transparente in arpegieri, mate in pasajele acordice, dar si cu accente incisive si rigori ritmice, atunci cand textul muzical o impunea, sonoritatea pianului s-a afl at mereu intr-un raport de complementaritate cu cea a violoncelului: policroma, declamatorie in privinta frazarii, voluptuoasa in privinta descoperirii si captarii esentei fiecarui sunet, voit incerta cand tatona calea accederii la transcendenta.
Sonata in la minor de Alexander Zemlinsky le-a permis interpretilor sa-si manifeste fluctuatiile temperamentale, adecvate principiilor miscarii romantice Sturm und Drang. Comparabile cu recitarea poetica, frazarile lui Adrian Brendel – secondat in acelasi spirit de catre Tom Horton – erau investite cu nerv si afectivitate, pareau sa emane din insasi fiinta muzicianului, respirand odata cu ea. Sonata si Trei piese op. 11 de Anton Webern au insemnat o provocare pentru ambii instrumentisti in a reda sunetele imateriale, quasi iluzorii, imaginate de catre autorul dodecafonist ca niste proiectii fulgurante ale subconstientului!
Din abisurile irationale ale opus-urilor lui Webern, Adrian Brendel si Tom Horton au facut un salt in realitatea concret-materiala a Rapsodiei nr. 1 de Béla Bartók. Adrian Brendel s-a dovedit a fi un virtuoz, nu doar al tehnicii instrumentale, ci si al coloritului – infinitezimal nuantat – si al devenirii concertante a sonoritatii prin dozarea subtila a intensitatii ei.
Sonata nr. 1, op. 26 de George Enescu, ar putea fi definita prin sintagma folosita de Mozart ca titlu al uneia dintre scrisorile catre tatal sau: "gluma si seriozitate'! Gluma, datorita caracterului ludic al limbajului contrapunctic, seriozitate, datorita motivului tematic mordant, ca un avertisment destinal, initiat de violoncel si perindat ca o naluca pana la finalul Sonatei. Aceste aspecte extreme au creeat un spectacol sonor de o rara frumusete expresiva, in care, pianistul si-a pus in valoare deschiderea spre eleganta si spontaneitatea dialogului si simtul constructiei armonios proportionate, iar violoncelistul si-a potentat predilectia pentru frazarea romantica, pasionala, ca si pentru "cromism'– intocmai ca Enescu.
Recitalul oaspetilor britanici s-a incheiat cu repetarea celor Trei piese op. 11 de Anton Webern, la
cererea unui public impresionant ca numar.
