Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
As spune ca cea de-a XX-a editie a Festivalului International George Enescu – a IX-a de dupa 1989, cum a dorit sa precizeze, in cuvantul sau, Dl Ioan Holender, directorul artistic al Festivalului – a debutat sub semnul sintagmei "ratiune si sensibilitate' – cea care da si titlul unui fi lm celebru, regizat de Ang Lee!
Armonia structurilor de rezistenta ale celor doua opusuri – Simfonia I, in Mi bemol major, op. 13 de George Enescu si Simfonia a X-a, in mi minor, op. 93 de Dmitri Sostakovici – a fost rezultatul artei desavarsite cu care ansamblul olandez si dirijorul Christian Badea au gasit maniera de a imbina rigoarea necesara "lecturii' unui text muzical si propria lor inventivitate. Emblematica inca de la prima editie a Festivalului enescian, Simfonia I, in Mi bemol major de George Enescu (1905), si-a dezvaluit, in detaliu, complexitatea limbajului componistic – trecerile alerte de la o dinamica sau agogica la alta, de la o formula ritmica la alta, de la o culoare timbrala la alta (ca in prima parte, cea "destul de vioaie si bine ritmata'); strania frumusete a expresiei din partea lenta, ca si ritmica fastuoasa si schimbarile de expresie; de la sonoritatea misterioasa a corzilor, la dinamica zvelta si energiile interioare dezlantuite ale sufl atorilor din fi nalul "viu si viguros'.
Cu precizie si o perspicacitate particulara in decelarea esentelor, Christian Badea a modelat, pur si simplu, materia sonora, aidoma unui sculptor; astfel incat toate elementele distinctive ale creatiei enesciene: "visarea treaza', densitatea tesaturilor armonico-melodico-polifonice, fl uxurile ritmice inepuizabile, unisonul, precum si o serie de stileme, defi nitorii – dupa aproape doua decenii – pentru constructia operei Oedip, au fost puse magistral in evidenta. Christian Badea s-a dovedit a fi si un "mediator' intre muzica si instrumentistii orchestrei, reusind sa-i determine sa-si insuseasca sensul si spiritul simfoniei enesciene. El a facut posibila astfel "bucuria comunicarii' prin muzica – la care s-a referit Andrei Plesu in deschiderea Festivalului – oferind si auditorilor sansa de "a re-invata' aceeasi bucurie. Sub bagheta sa, muzica a parut a fi conturata dintr-o singura trasatura de condei sau de penel, cu multiple irizari. Secventele contrapunctice masive, sau blocurile armonice compacte au capatat fl uenta si limpezime, iar crescendo-urile au atins punctul culminant intr-o progresie extrem de fi n dozata.
Calitatile remarcabile ale instrumentistilor Orchestrei Filarmonice din Haga, ca si vocatia dirijorala a lui Christian Badea s-au manifestat cu prisosinta in interpretarea Simfoniei a X-a de Dmitri Sostakovici; o simfonie apasatoare, tragica, difi cil de redat tocmai datorita nelinistilor si bulversarilor de constiinta, cu zvacniri halucinante uneori, ale compozitorului (Simfonia a fost scrisa in 1953, cu putin timp inaintea mortii lui Stalin, al carui portret e schitat in partea a doua, Allegro). Desi le despart 48 de ani, simfonia enesciana si cea a lui Sostakovici au totusi cateva puncte comune: unisonul – predominant la Sostakovici –, scriitura contrapunctica – virulenta in partitura autorului rus –, momentele de transparenta orchestrala si trairile onirice.
Christian Badea a transformat acest demers, eterogen in fond – cu infl uente bruckneriene la inceput (Moderato), urmate de ritmuri de o agresivitate diabolica (Allegro), alunecand spre digresiuni cu iz oriental si accente evreiesti, cu variatii timbrale si agogice imprevizibile (Allegretto), pentru a reveni la unisonul morbid,pe care-l alterneaza cu momente de reverie ori cu ritmuri de dans primitiv, ritualic (Andante-Allegro) – intr- o lectura inteligibila, expresiva, picturala. Acest opus i-a permis sa-si demonstreze viziunea sa dramaturgica asupra actului dirijoral, ca si supletea spiritului, apt sa dea forma si semnifi catie materiei sonore.
Onoranta si promitatoare inaugurare de festival! Doar aplauzele intre partile simfoniilor au facut nota discordanta!
