Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trăind fără grija zilei de mâine într-un Dublin măcinat de pauperitate și mizerie, golit de suflet după emigrările masive peste Ocean, Samuel Beckett și-a făcut școala în orașul natal, unde, deși despărțiți de convențiile sociale, s-a împrietenit cu mult mai puțin norocosul James Joyce. Samuel a scris chiar și un eseu despre autorul lui Ulise - „Dante… Bruno… Vico… Joyce” (1929). „Cu un an înainte de apariția acestei lucrări, Beckett fusese numit lector de engleză la École Normale Supérieure din Paris. În 1930, se reîntoarce însă la Dublin ca lector de franceză, iar în 1931 publică încă un eseu, despre Proust de această dată, dar și un volum de poeme, Whoroscope.”, evidenția cercetătorul Al. Dimitriu-Păușești în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Prima piesă din teatrul absurdului („Așteptându-l pe Godot”)
După moartea tatălui (și moștenirea averii acestuia), Samuel lasă în urmă Dublinul și se instalează pe Tamisa, la Londra. Se pune serios pe scris. Aici văd lumina tiparului, în doar câțiva ani, nuvele (More Pricks than Kicks, 1934), poeme (Echo’s Bones and others Precipitates, 1935), chiar și primul său roman, „Murphy”, 1938 (tradus în limba franceză abia după un deceniu). Nu se acomodează însă cu cețurile Londrei, iar în 1938 trece Canalul și se cuibărește în ghiocul Parisului. Definitiv. După alți ani de frământări și meandre ale creației, îi apare (în 1951) cel de-al doilea roman, Molloy, reeditat în 1963, urmat de nuvela „L’Expulsé”, de dosarul lui Molloy și de un studiu al lui Bernard Pingaud, Beckett le précurseur. „Doi ani mai târziu - sesiza Al. Dimitriu-Păușești -, vede lumina rampei prima sa piesă din teatrul absurdului, En attendant Godot (Așteptându-l pe Godot). Piesa fusese publicată în 1952 și ulterior tradusă într-un mare număr de țări.”
A doua piesă „absurdă”: „Final de partidă”
De aici înainte facem loc comentariilor furibunde ale cercetătorului Al. Dimitriu-Păușești, care marchează, de fapt, activitatea intensă a irlandezului: „În 1953 apare L’Innommable (Cel ce nu poate fi numit). A doua sa piesă absurdă, Fin de partie (Sfârșit de partidă), apare în 1957, fiind urmată de Acte sans paroles (Act fără cuvinte). Între 1957 și 1961 scrie din nou în limba engleză (All That Fall, Krapp’s Last Tape, Embers), pentru a scrie apoi iarăși în franceză romanul Comment c’est (Cum e). Urmează, în 1963, Oh! les beaux jours (O, ce zile frumoase), iar în 1967, Les Têtes mortes (Capete moarte). În 1970 termină textul schițat în 1967: Le Dépeupleur (Cel care depopulează). În 1980 scrie în engleză A piece of Monologue care va avea, în franceză, titlul Solo. În 1981 publică la Éditions de Minuit textul Mal vu mal dit (Prost văzut prost spus). În 1986 este publicat eseul Le Monde et le Pantalon (Lumea și pantalonul) (scris în 1946), iar în 1989 poemul Comment dire (Cum să spun).”
Premieră: primul roman antiroman
Ce galop! „Într-un climat în care negarea valorilor tradiționale este singura regulă acceptată, teatrul absurdului sau antiteatrul este o apariție firească și inevitabilă. Desigur, noul gen și-a găsit precursori: Jarry și Apollinaire, dar și Strindberg sau Brecht. Dintre protagoniștii acestui teatru (Beckett, Ionesco, Adamov), Beckett înscrisese la activul său și meritul de a fi fost inovator și în roman, publicând, în 1951, primul antiroman, care a făcut o oarecare vâlvă, deși temelia celebrității autorului avea s-o pună publicarea piesei En attendant Godot în anul următor. Dacă Flaubert visase să scrie o carte despre nimic, Molloy, antiromanul lui Beckett, realizează din plin visul marelui scriitor. Unicul erou, fără stare civilă, fără ocupație, infirm pe deasupra, dar călărind o bicicletă, pornește într-o călătorie neverosimil de lungă pentru ținta propusă, căci nu-i vorba decât să-și vadă mama care locuiește prin apropiere. Dar, încetul cu încetul, puterile îl părăsesc și membrele, unul după altul, refuză să-l mai servească. Cum nu se mai poate târî, se închide într-o cameră, unde și simțurile îl părăsesc. Dar și camera începe să se micșoreze, ajungând să fie o simplă oală mare de pământ unde un trunchi care putrezește se descompune până la urmă.”
O istorie continuată la nesfârșit (și inutil)
Ce nebunie! Și nu-i gata! Drept dovadă: „Nu mai rămâne decât forma oului și consistența mucilagiului. În partea a doua, povestitorul Moran, pus să redacteze un memoriu despre numitul Molloy, se reîncarnează așa de bine în personajul acestuia, încât reîncepe aventura povestită în prima parte a cărții. Elementele romanului tradițional sunt astfel negate: narațiunea ca atare nu mai există; Molloy își povestește viața sa insignifiantă fără nici o ordine, în crâmpeie fără legătură, cu multe întoarceri îndărăt. Nu există o acțiune care să se îndrepte spre un punct culminant; dimpotrivă, deși există o așa-zisă povestire, ea este regresivă, pentru că asistăm la o degradare treptată a lui Molloy. Această întoarcere ciclică la punctul de plecare anulează nu numai orice fel de acțiune, dar și procedeul folosit de precursorii Noului Roman (Gide, Joyce, Proust), ai unui roman într-un roman, întrucât nu asistăm simultan la o viziune despre lume și la o realizare a acestei viziuni pe plan artistic, ci la o istorie continuată la nesfârșit și inutil.”
Punerea sub acuzare a existenței
În completare (ca să înțelegem, naibii, ceva!): „Despre această întoarcere fără sfârșit - în care se vede clar că este vorba de istoria omenirii întregi - ne mărturisește însuși Molloy: M-a întristat întotdeauna să recidivez, dar viața este făcută din recidive, și moartea trebuie să fie și ea o recidivă, asta nu m-ar mira. Beckett a negat că ar fi dat vreo semnificație romanelor sau pieselor sale. Este imposibil să nu vedem o alegorie a condiției umane în toate aceste voci care vorbesc fără să spună ceva, care repetă la nesfârșit negându-se mereu, fie că ele sunt ale lui Murphy, Mallone sau Molloy din romane sau ale lui Estragon, Vladimir, Clov ori Hamm din piesele de teatru. Întreaga operă a lui Beckett apare ca o puternică punere sub acuzare a existenței, a limbajului. Căci personajele lui se împotmolesc în nisip sau în noroi, o iau de la capăt și se pierd în neant, dar ele continuă să vorbească, o adevărată parodie a limbajului, unde în aceeași frază întâlnim o afirmație, imediat apoi negată. Nihilism total, care conține implicit un violent protest.”
Într-o ladă de gunoi
Și mai explicit: „Infratragedia, teatrul absurdului al lui Beckett, utilizează toate elementele tragediei clasice, dar răsturnate. Astfel, fatalitatea este în teatrul lui Beckett durata, dușmanul vigilent și funest, timpul, cum spune Baudelaire, pentru personajele care nu se schimbă și rămân imobile. Conflictul din teatrul absurdului nu este un conflict între anumite valori (cum ar fi iubirea și datoria din tragediile lui Corneille), ci un conflict în fașă între personaje și o absență, o lipsă (lipsa divinității, absența rațiunii în fața absurdului). Personajele, fără stare civilă sau profesie, trăind mai degrabă în afara societății, se degradează fizic și moral, se împotmolesc, trăiesc într-o ladă de gunoi, într-o oală de pământ, în nisip. Nu se știe de ce sunt supuse unei sorți atât de crunte, unor legi biologice atât de sălbatice. Ele ispășesc ceva – după Beckett, mobilul tragediei este ispășirea –, nu se știe de ce: sunt vinovați fără o greșeală anumită, sau este o greșeală fără vinovat? Nu există răspuns la această gravă întrebare.”
Tragedia sumbră a unei duble degradări
Cele din urmă tușe (semnate de Al. Dimitriu-Păușești): „Dacă personajele există atât de relativ, în schimb ele vorbesc la nesfârșit, fără să spună sau să pară că spun ceva. Zădărnicia discursurilor lor, ca și în teatrul lui Ionesco, atestă aceeași critică a limbajului, ajuns la un stadiu de demonetizare avansată, fără să mai fie în stare să dea un răspuns cât de cât satisfăcător întrebărilor fundamentale. S-a spus că teatrul lui Beckett oglindește agonia unei lumi, mai bine spus o lume care trage să moară, fără să ajungă la capăt. S-a mai spus despre întreaga operă a lui Beckett: Este opera unui Pascal care s-ar fi născut clovn (Léon Chancerel). Dar Pascal a făcut o parte dreaptă vorbind despre măreția și mizeria omului. Teatrul lui Beckett, în schimb, este tragedia sumbră a unei duble degradări, fără o licărire de speranță, fără nici o înseninare. Este un teatru-limită.”
119 ani se vor fi împlinit în 13 martie 2025 de la nașterea scriitorului irlandez Samuel Beckett.
1969 este anul în care Samuel Beckett a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură.
„Într-un climat în care negarea valorilor tradiționale este singura regulă acceptată, teatrul absurdului sau antiteatrul este o apariție firească și inevitabilă.”, Al. Dimitriu-Păușești, cercetător
„Ce dracului a făcut Dumnezeu înainte de creație?”, Samuel Beckett, scriitor
„Nu există pasiune mai puternică decât lenea.”, Samuel Beckett
1952 este anul în care a apărut cea mai faimoasă piesă de teatru a lui Samuel Beckett - „En attendant Godot” („Așteptându-l pe Godot”).
Citește pe Antena3.ro
