Arta actorului este omenescul

Piesa determină spectatorul să devină ambiţios, dispus să intre în dialog. În 2010, piesa COCK de Mike Bartlett, prezentată în premieră mondială la Royal Court Theatre, în Londra, a câștigat Premiul „Laurence Olivier”, cea mai importantă distincție britanică de profil (echivalentul britanic al Premiilor Tony). În scurt timp, piesa a fost montată pe Broadway și acum, pentru prima dată în România, este pusă în scenă de un regizor în care arde focul sacru şi care trudeşte atent pe lângă personajele de la care învaţă la fiecare reprezentaţie. Horia Suru, tânărul regizor despre care vorbim, a ales acest text, l-a tradus, l-a adaptat şi ce a ieşit sunteţi invitaţi să descoperiţi singuri mergând la Teatrul ACT. „Caut să regizez situaţii şi personaje pe care eu însumi aş vrea să le joc. Fiind actor, înţeleg actorii, iar ei devin preocuparea mea principală şi în acelaşi timp sursa primă de inspiraţie în spectacolele mele. Modelez o scenă sau un spectacol întreg când propunerile unuia sau altuia mă conving. Nu caut să-i trag cu de-a sila în lumea mea, ci mai degrabă să mă introduc eu în lumile lor personale şi să selectez de acolo ceea ce am nevoie”, spune regizorul Horia Suru. Crede în publicul tânăr, în deschiderea lui faţă de cei care se indignează când văd un umăr dezgolit sau un cuvânt care zgârie urechile delicate. Repetiţiile au început în decembrie, deci timpul în care regizorul şi actorii au reuşit să stabilească un limbaj comun al lucrului, acea disciplină aparte fără de care nu se poate ava un rezultat pe măsură, a fost destul de scurt. Este esenţial pentru un tânăr actor ieşit de pe băncile şcolii să joace, cât mai mult, cât mai divers, pentru a căpăta încredere. Viaţa de profesionist poate fi dificilă, chiar descurajatoare. „Ca regizor îmi place să încerc lucruri cu actorii mai degrabă decât să le impun nişte idei, nişte rezolvări cu care ar putea să rezoneze sau nu. Iubesc să lucrez cu tinerii. Mă hrănesc din energia, din pasiunea lor”, afirmă tânărul regizor Horia Suru.
 

Subiectul piesei e oarecum simplu. Iubirea. Ei, cei doi bărbaţi, se iubesc de șapte ani şi locuiesc împreună. Se ceartă, se împacă, aidoma oricărui cuplu. Se despart o vreme, timp în care între cei doi bărbați intervine o femeie. De la început asistăm la un joc al gândurilor. Mai întâi al celor două personaje ce apar ca prin farmec în faţa ochilor noştri. Apoi apare şi Ea, cu frământările ei de femeie, cu dorinţele ei de femeie, pentru ca într-un târziu să-l cunoaştem şi pe tatăl unuia dintre personajele masculine.
 

Vremurile sunt altfel. Nu mai miră pe nimeni astăzi iubirea dintre doi bărbaţi, iar Mike Bartlett spune această poveste în unghiuri ascuțite, plin de duh, frust. Povestea unui om neputincios, sfâșiat între partenerul său de viaţă și o femeie, pe care o cunoaşte pur şi simplu pe stradă, în timp ce merg pe acelaşi drum la serviciu. Tema, de fapt, este bisexualitatea. Indecizia paralizantă a lui John, personajul nostru neputincios, îl face să treacă prin chinurile iadului. Oarecum ironic, el este singurul care are un nume în piesă. Dar lipsa lui de orice identitate certă aruncă lumea în care trăieşte într-un montagne russe. Pentru partenerul său masculin el este adorabilul iritant, pe care însă nu doreşte să-l împartă cu nimeni. Pentru Ea, el este un scut împotriva singurătăţii. Angajat în ambele relaţii, lui John îi este mai mult decât imposibil să aleagă între cei doi. Cei doi bărbaţi, care, în răstimpul unei piese de teatru devin gladiatori măsurându-şi fricile, temerile, îndoielile, speranţele, dorinţele şi iubirile, îşi lasă existenţele să se întrepătrundă, pentru ca după aceea să se despartă şi să se reîntâlnească, din nou, finalul rămânând mereu în umbră. COCKOȘI este deci povestea unui triunghi amoros puțin mai altfel.
 

Se frământă aluatul multor gânduri, se fac pauze lungi, uneori nu se spune nimic, alteori se strigă. Există mângâieri, atingeri, sărut, săruturi, cu atât mai incitant şi mai demn de a reţine atenţia. Toţi caută să-l facă pe John să aleagă, dar nici măcar el nu reuşeşte să-şi dea singur un răspuns. Sufletul lui este torturat de aceste încercări, nu ştie cum să iasă din această situaţie nefastă. Farmecul lui John constă tocmai în această indecizie, în felul lui copilăresc de a vedea lucrurile. Patru scaune sunt singurele elemente de recuzită folosite de regizor, sala teatrului ACT fiind perfectă pentru un asemenea spectacol, căci publicul spectator are astfel şansa de a se concentra pe acțiunea dramei desfășurate, pe chipurile actorilor aflaţi la o respiraţie şi o lacrimă distanţă.
 

Apariţia tatălui partenerului lui John, în persoana lui Ionel Mihăilescu, a avut darul de a schimba pur şi simplu energia din sală. De necrezut ce poate face un actor de un asemenea calibru sub ochii tăi. E un aliaj greu de găsit în lumea teatrului românesc, dar pentru cine are ochi să vadă şi urechi de auzit, un zguduitor interpret de dramă stropit pe alocuri cu un irezistibil farmec al comediei.  Are acea sfâşiere dureroasă numită compoziţie, carismă, se rupe de sine însuşi devenind personajul interpretat. Şi mai are ceva Ionel Mihăilescu. Eleganţă. Câteodată rece, calm, pentru ca imediat să fie luminos când te aştepţi mai puţin. O gură de oxigen îndelung aşteptată.
 

Poţi avea o bună tehnică profesională, poţi fi un bun actor şi cu toate acestea să nu fii remarcat. Scena este ca o lupă care dezvăluie totul. Ca actor eşti nevoit să scormoneşti în sufletele oamenilor, acolo unde nici ei nu ajung uneori. Unii nu s-au gândit poate niciodată că pot fi sensibili, că pot plânge sau râde la teatru. Actorul trebuie să pună un semn de întrebare asupra vieţii şi de multe ori să dea un răspuns. Arta actorului este omenescul. Dacă nu reuşesc să-l exprime, atunci totul este degeaba. Ei bine, în ciuda tinereţii lor, cei trei actori din rolurile principale, Rareș Florin Stoica, Fulvia Folosea şi Vlad Nemeș au depăşit orice aşteptări prin jocul efervescent cu care au uimit asistenţa. Vorbele lor intense, însoţite de gesturi uimitor de expresive, te fixează în scaunul tău cu o privire deopotrivă candidă şi complice. Toţi trei au o extraordinară forţă a sugestiei şi emoţiei. Nu ştiu ce au simţit ei la premieră, dar eu parcă am atins cu degetele dorinţa publicului de a-i răsfăţa cu aplauze pentru capacitatea lor de a avea trăiri intense, dramatice. Sunt inteligenţi, lucizi, analişti necruţători ai propriei lor apariţii scenice. Un actor este o vedetă sau nu. Sincer, am răsuflat uşurată la final pentru că mi-am dat seama că teatrul românesc are în mâinile cui rămâne. Şi nu este o misiune uşoară, dar este una pe care aceşti tineri şi-au asumat-o. Nu ai cum să nu-i apreciezi pentru curaj.
 

Fulvia Folosea este vibrantă până la durere. O poţi vedea râzând, dar hohotul ţine loc de lacrimi. Cu râsul ei se apără. Am ascultat o clipă lacrima ei căzând şi am descoperit acolo un suspin greu de descris în cuvinte. Se simte truda, tenacitatea în jocul acestei tinere actriţe, dar cel mai tare se simte o poftă straşnică de a juca.
 

Rareş Florin Stoica este ceea ce eu cred că lipsea scenei româneşti, un june prim expresiv. Am sentimentul că vulcanul dinlăuntrul lui va erupe atât de fecund încât numele lui va fi pe buzele tuturor, curând. Pe chipul lui se citeşte o mirare blândă şi o tristeţe de pe urma deturnării de la treburile grave ale vieţii, iar personajul căruia îi dă viaţă capătă alte nuanţe datorită acestei mirări.
 

Cât despre Vlad Nemeş, e suficient  să te gândeşti cât de greu este să intri în pielea unui homosexual, dar el o face cu o tandreţe aparte, cu un respect faţă de alegerile personajului său. Acest tânăr actor are darul de a convinge că, împleticiţi printre lucruri şi întâmplări care ne joacă uneori feste, putem găsi soluţia. Printre acele nimicuri zilnice ne aducem aminte că suntem oameni. A fi om este misiunea noastră pe acest pământ, pe care unii dintre noi au uitat-o, din păcate. Un mare actor nu se naşte, devine. Toţi trei sunt Actori şi, sincer, cred că doar cerul este limita în ceea ce-i priveşte.
 

COCKOŞI este o piesă vie, cu un fler al ineditului extraordinar, care nu poate fi ignorată de public. De fapt, starea pe care ţi-o induce textul, interpretarea lui, rămâne cel puţin pentru câteva zile în sufletul tău. Nu rataţi şansa de a trece prin această experienţă! Aveţi o nouă ocazie la 22 februarie, la Teatrul ACT.