Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru cei nesupuşi, trebuinţa de a visa este singura formă de supravieţuire. (â¦) Am avut căteva vise şi unele s-au adeverit. Unul dintre ele era pe vremea cănd eram domnişoară, despre ce trebuie să fac să devin o artistă mare (...)
Pentru cei nesupuşi, trebuinţa de a visa este singura formă de supravieţuire. (â¦) Am avut căteva vise şi unele s-au adeverit. Unul dintre ele era pe vremea cănd eram domnişoară, despre ce trebuie să fac să devin o artistă mare (...)
Mă uit la albumele cu fotografii de familie. Caut intre ele, anume, figura tatălui meu la vărste diferite. Acum, cănd el nu mai este cu noi, aici, pe acest plan astral, il caut dincolo de amintiri subiective. Iată-l la premiera baletului "Iancu Jianu" in 1965, pe scena Operei Romăne din Bucureşti, alături de maestrul coregraf Oleg Danovschi, de incomparabilii balerini Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini.
ELITA. Iată-ne prin â67 in faţa bradului de Crăciun: eu il ţin in braţe pe Fănel motanul, tata ţine pe braţ un leu de pluş, mama la mijloc ne ţine de braţ pe amăndoi. Iată-l pe scena Atheneului Romăn, la repetiţia lucrării Thalassa, sau pe scena sălii de concerte Radio, dănd măna cu dirijorul Emanuel Elenescu, la aplauzele pentru lucrarea mea favorită, "Bucureştii de altădatăâ. Iată-l in faţa Uniunii Compozitorilor din Danemarca alături de Ion Dumitrescu şi de Laurenţiu Profeta. Iată-l acasă, la una din multele "mese" date de mama, alături de rude, prieteni şi cunoscuţi. In poze mici alb-negru, din acelea zimţate, zămbim toţi, faţă lăngă faţă. Iată-ne prin â54 in faţa acvariului cu cei doi peşti aurii Gogu şi Miţă sau in picioare lăngă mama, care imi dădea mie primele lecţii de pian. Iată-l la Pelişor sau la Mogoşoaia, pe vremea cănd artiştii aveau asigurate locuri la case de creaţie şi odihnă cu civilizată cazare şi cantină convenabilă, alături de elita culturii romăneşti: Eugen Lovinescu, Fănuş Neagu, Piliuţă... Iată-l cu studenţii in clasă la Conservatorul de Muzică din Bucureşti sau la una din şedinţele de miercuri la Uniunea Compozitorilor din Bucureşti, cunoscută drept Muzeul Enescu sau "Casa cu Lei" de pe Calea Victoriei. Iată-l primind una din multele decoraţii de Stat, sincer emoţionat. Sau iată-l in străinătate, in călătorie particulară cu mama, cărănd in valiză un veşnic salam de Sibiu indiferent că se aflau in faţa Muzeului Louvru sau pe străzile dezgropatului Pompei.
Sau iată-l prin 1947 la logodna cu mama, alături de prietenul său, maestrul Ion Voicu, cel care avea să inregistreze primul, in studiourile Radio, nemuritoarea "Serenadă pentru vioară şi pian".
Citește pe Antena3.ro
NEMURITORUL. Imi pare rău că nu există nici o fotografie a părinţilor mei la Conservatorul Regal de Muzică, studenţi la clasa maestrului Jora, pe vremea cănd s-au indrăgostit, cănd s-a creat "Serenada"... Dar iată-l pe adolescentul Mircea Chiriac, inălţănd "zmeul" alături de doi prieteni; se găndea tatăl meu pe atunci că zmeul acela de hărtie cu panglici lungi, colorate, probabil, se va inălţa intr-adevăr atăt de sus? Mă uit la toate aceste fotografii şi mă intreb pentru a mia oară: "Doamne, cu cine seamănă tatăl meu?!": Deodată ştiu! Cu actorul Adrian Paul din serialul de televiziune "Nemuritorul". Seamănă leit! Şi-mi dau seama că, intocmai personajului din film, pruncul botezat ortodox Mircea Chiriac a tăiat de-a lungul vieţii, cu firea lui luptătoare, cu lupta lui de a-şi realiza talentul muzical, cu talentul muzical dat lui de Dumnezeu, ca un adevărat nemuritor, capetele fioroase ale multor opinteli ale sorţii in incercarea de a nu-i permite să-şi indeplinească Destinul. Insă, ca un Nemuritor adevărat, a reuşit tăierea celui mai hăd dintre capetele răuvoitoare: acela al Morţii prin Uitare.
DEZIDERAT. Vechii egipteni aveau o vorbă: "Pomeneşte-mă şi voi trăi!". Pomenindu-l pe tatăl meu, el va trăi nu numai in sufletul celor care l-au cunoscut, ci in amintirea celor care se vor bucura ascultănd acest album. Va trăi in toţi iubitorii de Muzică Mare (...)
Dacă ar fi să-i mulţumesc anume pentru ceva, i-aş mulţumi că mi-a fost un exemplu viu al adevărului, că Viaţa trebuie trăită cu "schepsis", cu folos, cu utilitate, dar pentru a implini acest deziderat e nevoie să fii solid şi tare ca o stăncă! (...)
SUPRAVIEŢUIREA. Un pseudonim este un alt fel de carte de vizită, una simbolică. Ne prezentăm in jurul nostru printr-o explicaţie: am aflat cine sunt, ştiu cine vreau să devin. Eu sunt Agar, sclava egipteană care, fără să fi avut vreo vină sau vreun merit, i-a dăruit lui Avraam un fiu, inaintea soţiei sale Sarah. Apoi, a fost alungată. Dumnezeu a binevoit ca ea să supravieţuiască impreună cu fiul ei traversării deşertului, devenind astfel strămoaşa unui neam nou de oameni. La răndul meu, aş vrea să devin maica unui neam de oameni care doresc să impărtăşească şi altora, in sinceritate, ceea ce au invăţat din greşelile trecutului. Pentru că au supravieţuit cu folos propriului destin. In cele din urmă, pseudonimul este un camuflaj pe vreme de război. Mă refer mai ales la războiul Omului cu Răul. Cu principiul răului. Atunci, masca noastră seamănă cu vălul de dantelă pe care unele femei credincioase şi-l pun pe cap atunci cănd intră in Biserică. E acelaşi lucru cu şalul de lănă, cu tichia sau pălăria cu care bărbaţii se acoperă cănd intră in orice fel de Templu in care se consideră o formă de respect să te prezinţi in faţa lui Dumnezeu cu capul acoperit. Nu spun că cei care, dimpotrivă, işi descoperă capul in faţa lui Dumnezeu cu profund respect nu s-au apropiat cu Credinţă de Dumnezeu. (...)
Unora dintre noi ni se oferă protecţie in faţa Răului: ne ascunde Dumnezeu pănă trece urgia. Numai El ştie pe cine alege ca să-l ascundă. Şi de ce. Doamne, ascunde-mă sub acest pseudonim: Corinne Agar!
Fragmente din "Căutănd iubirea"
"Viaţa işi are rostul ei şi fiecare dintre noi işi poate găsi acest rost dacă vrea să fie util celor din jurul său cu indiferent ce talent, indemănare sau abilitate il va fi inzestrat la naştere Bunul Dumnezeu"
Corinne Agar
