Biograf la curtea lui Ceauşescu

de Cristina Diac | 04 Feb 2008 • 00:00

Ziaristul francez Michel-Pierre Hamelet a fost prima persoană tentată să scrie o biografie “înfrumuseţată” a lui Nicolae Ceauşescu. Apărută aproape simultan la Paris şi Bucureşti, cartea făcea poate mai multe “servicii de imagine” decât zece vizite oficiale.

Preşedinţi de superputeri şi dictatori africani, capete încoronate din Europa, şefi de state asiatice l-au avut ca oaspete pe Nicolae Ceauşescu. În Franţa şi-a dobândit celebritatea graţie unei biografii scrise de un jurnalist francez angajat la un ziar... de dreapta! I-au urmat altele, în Anglia şi Italia, care vor copia “marca”: jurnalistul Michel-Pierre Hamelet contura imaginea unui lider comunist ieşit din comun.
Daniel Marius, numele adevărat al lui Hamelet, fusese în tinereţe membru al Partidului Comunist Francez (PCF). După al doilea război mondial a rămas în relaţii apropiate cu liderii Confederaţiei Generale a Muncii, principalul sindicat comunist din Franţa. Hamelet ajunge să lucreze în presă. Deşi cu convingeri comuniste, nu pentru “L’Humanite”, ziarul Partidului Comunist Francez, ori pentru “Le Monde”, ziar ce susţine în mod tradiţional valorile stângii democrate, ci pentru “Le Figaro”, ziar de dreapta.
Flacăra privirii. În 1970 Hamelet îl însoţea în România pe Waldek Rochet, secretarul general al PCF, prilej cu care l-a cunoscut pe Nicolae Ceauşescu. Iată cum descrie Hamlet, în prefaţa cărţii, primul contact: “L-am întâlnit pentru prima dată pe litoralul Mării Negre, la Mamaia, în timp ce îi arăta această staţiune balneară domnului Waldek Rochet. Schimbând câteva cuvinte cu secretarul general al PCF, am fost prezentat gazdei. M-au izbit flacăra privirii, tensiunea ei spirituală, surâsul care-i luminează neîncetat expresia feţei. A ascultat scurta noastră convorbire, din care nu lipsea o anumită causticitate, cu un interes care atunci mi s-a părut disproporţionat. Am înţeles însă mai târziu această trăsătură esenţială a caracterului şi a felului lui de a fi: nimic din ce e omenesc nu-i este indiferent”.

Captivat, după spusele sale, în asemenea măsură de Ceauşescu, Hamelet avea să revină peste scurt timp în România, alături de Jean Griot, director adjunct al ziarului “Le Figaro”, şi de Daniel Norman, gazetar la aceeaşi publicaţie, pentru a-i lua un interviu. De data aceasta l-ar fi impresionat o proproziţie rostită de Ceauşescu: “Nici chiar comuniştii nu pot face minuni”. “Recunoaşterea unui eşec?”, se întreba Hamelet. “Fără îndoială că nu! E în felul de a fi al preşedintelui Ceauşescu să nu admită satisfacţia facilă, mulţumirea de sine, hiperbola demagogică, ci să prefere constatarea obiectivă, analiza precisă, critica şi autocritica, care îndeamnă la noi eforturi, la mersul înainte, la promovarea neobosită a progresului.”
Ziaristul s-a documentat la Bucureşti, a discutat cu familia, cu cei care l-au cunoscut pe copilul Nicolae Ceauşescu, a studiat istoria României sau cel puţin aşa susţine el. În 1971, lucrarea “Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate” apărea aproape simultan la Paris, în colecţiile Editurii Seghers, şi la Editura Politică din Bucureşti.
Puternică impresie trebuie să-i fi lăsat liderul de la Bucureşti ziaristului francez, dacă l-a determinat să-i scrie cu maximă viteză biografia! Mărturiile de arhivă disponibile în ultima perioadă şi volumele de memorii îndreptăţesc supoziţia că nu intenţii inocente l-au mânat pe Hamelet să-i facă reclamă lui Ceauşescu în mediile franceze. Serviciile secrete româneşti au încercat de-a lungul vremii să câştige bunăvoinţa unor ziarişti occidentali, care să scrie “de bine” despre Ceauşescu sau chiar să găzduiască articole semnate de acesta. După cum arată lucrurile, Hamelet este unul dintre cei care s-au lăsat convinşi să scrie nu doar articole, ci şi cărţi. Constant în preocupări, gazetarul francez avea să revină în 1983 cu o nouă producţie – “Adevărata Românie a lui Ceauşescu”.

Începuturile mitului

Michel-Pierre Hamelet a descris diferite momente din “viaţa şi activitatea” lui Nicolae Ceauşescu mai degrabă aşa cum şi-ar fi dorit personajul principal să fie, nu cum fuseseră în realitate. Cartea scrisă de gazetarul francez seamănă cu un basm în care Făt-Frumos-Ceauşescu, personificarea binelui, se luptă şi învinge toate obstacolele puse în cale-i de cei răi. Multe dintre poveştile puse în circuit de Hamelet au făcut ulterior epocă, fiind introduse în manuale, cărţi de specialitate şi în minţile oamenilor.

Copilul Ceauşescu, în luptă cu fiarele sălbatice

Ilustrative sunt episoadele referitoare la copilul Nicolae Ceauşescu. “Băiatul mergea la şcoală adesea desculţ, fără nici o carte, manualele fiind prea scumpe pentru bugetul familiei”, scria Hamelet. “Era nevoit să le folosească pe ale colegilor, dar asta nu-l împiedica să fie primul din clasă.” În viziunea învăţătorului Constantin Grosu, cu care ziaristul susţine că a vorbit, elevul Ceauşescu era un şcolar atent, disciplinat, înzestrat cu o foarte bună memorie, strălucit la matematici şi, pe deasupra, un foarte bun camarad. Alt învăţător, Ion Bărăscu, i-a mărturisit biografului că micul Ceauşescu îl copleşea mereu cu întrebări despre toate cele. “După ce-şi forma o convingere nu o mai părăsea, spune dascălul mai departe, şi uneori trebuia să-l pedepseşti pentru a-i diminua, dacă nu pentru a-i învinge încăpăţânarea. Adesea se declara vinovat pentru o ispravă săvârşită de alţii.” Familia, cu care Hamelet a discutat de asemenea, i-a povestit că acasă el era cel care îndura lipsurile cu cea mai mare seninătate, că era violent doar când avea sentimentul unei nedreptăţi. “Fraţii lui, mai mari decât dânsul, trebuiau să meargă la pădure după lemne, dar le era frică de sălbăticiuni, scrie Hamelet. Nicolae le spunea: «Mergeţi cu mine. Nu vă fie frică de nimic!»“

Legende din închisoare

Altă legendă pusă în circuit de Hamelet este aceea cum că în închisoare Ceauşescu făcea propagandă comunistă în rândurile gardienilor şi că înregistra succese incontestabile. Rezultatele eforturilor depuse de încarcerat s-au văzut într-o noapte de noiembrie 1940, când legionarii aflaţi la putere au pătruns furioşi în Închisoarea Jilava şi au asasinat cu sânge rece peste 60 de întemniţaţi. Când au dat să se îndrepte spre celulele comuniştilor, gardienii au făcut zid, spunând: “De ei nu vă atingeţi! De paza acestor deţinuţi răspundem noi!”.

Citește pe Antena3.ro