Identitate

Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" împlineşte astăzi 74 de ani. S-o fi gândit vreodată ziditorul Satului de la Şosea că pentru multă vreme acesta va fi singura dintre creaţiile sale care va rămâne mărturie a trecerii sale pe pământ? Că "expoziţia" cu oameni vii va deveni, în timp, unul dintre cele mai importante monumente ale lumii?

Că, din demonstraţie de vieţuire la sat, muzeul va fi păstrătorul celui mai important tezaur al poporului român: identitatea? Cum ar fi dacă Muzeul Satului nu ne-ar aştepta în fiecare zi cu bisericile sale, cu casele, cu laviţele, cu troiţele, cu ştergarele, cu icoanele sale, cu tot ce a însemnat şi înseamnă loc din care ne tragem toţi? Cum ar fi dacă nu am putea poposi, măcar din când în când, pe acest pridvor al neamului românesc? Fără Muzeul Satului, fereastra spre trecut ne-ar fi închisă. Pentru că vrem sau nu, progresul a făcut ca lumea satului să se schimbe, să dispară tradiţiile, să dispară casele în care au locuit bunicii sau străbunicii noştri.

Progresul a dus la evoluţia omenirii, dar fără tradiţie este ca şi cum ai pune un pui de stejar să crească pe o placă de faianţă. În ce şi-ar mai înfinge rădăcinile? Iar noi, dacă nu ne-am cunoaşte rădăcinile, cum am putea merge mai departe?

Dimitrie Gusti a fost mereu preocupat de ridicarea nivelului cultural al oamenilor de la sate. De progres. Şi-a luat studenţii, prietenii, specialiştii şi a bătut ţara în lung şi-n lat, au cunoscut românul obişnuit cum poate nu l-a mai descusut şi cunoscut nimeni de atunci.
Opera lui Dimitrie Gusti este atât de complexă, încât nu poate fi tratată în doar câteva pagini, mai ales că atâtea decenii nici cunoscătorii, oamenii de ştiinţă nu au putut vorbi deschis despre el şi despre munca sa.

Poate că astăzi metodele de cercetare gândite de Gusti s-au schimbat, dar nouă ne-au rămas documente cu valoare istorică despre cum erau satele româneşti Drăguş, Nereju, Fundu Moldovei, Runcu, Goicea Mare...