Risipitorul de frumuseţi

Colegilor mai tineri, Olăraşu le urează să treacă-ngânduraţi frumos, prin cântecele lor! Şi multă şansă!

Sper ca noul val să recepteze aşa cum se cuvine gândul (D)olăraşului, pe care-l consideră idol. Comentariile-s de prisos, aşa că să-i lăsăm să vorbească: "Am renăscut o dată cu poeziile cântate la chitară de prietenii din Cenaclul Folk din Iaşi. Erau serile petrecute pe iarbă, în campusurile studenţeşti, în cămine, întinşi pe coridoare, cu neliniştea în chitare a tinerilor bărbaţi şi copilele care vibrau la poezie şi flori. Îl întrebam pe Jul Baldovin: «Cine a scris piesa asta?». De foarte multe ori, răspunsul lui a fost: Dinu Olăraşu. Dinu Olăraşu!?, mă întrebam atunci: «Cine e acest Dinu Olăraşu?».

În timp, începând să ascult blues şi jazz şi intrând în altă lume muzicală, m-am îndepărtat puţin de aceleaşi predictibile minore şi majore. Fără să ştiu, mintea mea, urechile mele, sângele meu căutau simplitatea în complex, soarele din armonii, căutau universuri deschise, frământări, incertitudini, introspecţii, sclipiri, căderi sau zboruri, sinusoidale şi tridimensionale, sfere puţin palpabile, intuibile doar...

MAGIE. S-a întâmplat într-o sfântă zi de vineri când, pe scena din Iaşi, a poposit el. El... apărut parcă de nicăieri, strecurându-se printre «decoruri» şi urcând pe scenă, îmbrăţişându-şi chitara care devenea vizibil o continuare a degetelor, a braţelor, a sufletului său, privind din când în când la mine, la tine sau la ei cu ochii lui sclipitori de sticlă arzândă şi a început să fie. De la primul gest, prima privire, primul cuvânt, primul acord, Dinu Olăraşu a schimbat pentru mine metrica, pasul lucrurilor. La cotul fiecărui cuvânt părea să mă întrebe: «Simţi?», «Înţelegi?». Cu fiecare, absolut fiecare dintre vorbele lui «spuse» pe muzică, Dinu Olăraşu a mişcat totul în mine, s-a construit acolo, în faţa noastră, fibră cu fibră, şi-a rescris cântecele şi le-a cântat pentru prima şi ultima oară. Dinu Olăraşu, un vrăjitor al cărui act de magie îl simt mereu ca pe-o operaţie pe cord deschis pe care şi-o face acolo, pe scenă, dezgolit în faţa noastră", spune Cătălina Beţa, interpretă folk.

Alina Ioana Deac are un site de folk: folkblog.ro. Iată-i consideraţiile: "Nu am să vorbesc aici despre muzica lui Dinu Olăraşu ascultată acasă şi nici nu am să încerc să emit consideraţiuni de natură estetică pe marginea materialelor sale discografice. Voi încerca însă să vorbesc despre Dinu Olăraşu cel de pe scenă şi voi face asta din perspectiva unui simplu spectator.

Dinu Olăraşu se prezintă singur în faţa publicului său. O face în primul rând prin muzica şi, mai ales, prin versurile sale. El «scrie poezii cu verbul a fi» pe care le pune pe note muzicale şi te invită să păşeşti în universul lui «nu vrei să fii tu fratele meu?»/ Nu vrei să vii tu în neliniştea mea? Am acolo ascunse, bine ascunse, bune idei/ prin care ne-am putea salva..."  

SEDUCŢIE. Dar comunicarea specială a lui Olăraşu cu cei din faţa scenei mai are, pe lângă versuri şi muzică, un ingredient important: propria lui prezenţă. El e mereu acolo, prezent în carne şi oase, fără a coborî însă cu totul printre muritorii de rând, cu tolba de "cugetări" olăraşiene mereu asupra-i, cu mici săgeţi aruncate, ca într-o joacă, exact acolo unde era nevoie de o înţepătură, cu imprevizibile gânduri rostite raaaar ("ca să fie clar, daaa?"), cu semne de întrebare aşezate la final de frază şi început de cântec, cu pauze meditative sau "publicitare" între cuvinte, cu improvizaţii de moment ce schimbă sensul cântecului cunoscut de acasă, cu Simona lui mereu prezentă, uneori aşezată frumos şi firesc între versuri, alteori chemată, invocată parcă, să vină acolo unde îi este locul.

Romantic, aparent inofensiv şi fragil, se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, incomod şi provocator, enervant şi seducător, imprevizibil şi nefiresc de sincer,  o fire încurcată, cam alandala, un spiriduş care îţi cotrobăie prin suflet degajat, un drăcuşor împieliţat care are însă pile în Rai,  pe care un curcubeu îl leagă bine uneori de Dumnezeu, aşa, pur şi simplu.  

Din faţa scenei, pe Olăraşu îl descoperi treptat. Nu pune nimic pe tavă, nu se oferă din prima,  te lasă să recompui puzzle-ul, se joacă, te provoacă şi când crezi că l-ai înţeles, îţi scapă printre degete... Rezultatul? Eşti sedus, fascinat, cucerit iremediabil... "Cum mă provoacă,/ parcă se joacă/ şi apoi ca la carte/ mă împinge pe spate"...

ORIGINALITATE. "Un risipitor de frumos aflat în graţiile lui Dumnezeu", spune Paul Arva despre Dinu. "Cu o nevoie permanentă de a împărtăşi, cu disperare, cu brutalitate uneori şi cu o interesantă detaşare, îmi pare un artist original, care se livrează instant pe scenă, prin gravitatea compoziţiilor şi după propriile reguli. Fascinează, seduce, intrigă, provoacă, deranjează, inspiră. Dincolo de toate zburdălniciile care îl caracterizează, pare mai degrabă preocupat de ceea ce poate scoate la suprafaţă, fără compromisuri, încercând permanent să păstreze un echilibru între înger şi demon, între blestem şi binecuvântare, între cuvânt şi sunet, între trecut şi prezent, între om şi artist. Pe jumătate poet, pe jumătate cântăreţ, pe de-a-ntregul Dinu Olăraşu."

Scurt şi la obiect, Jul Baldovin: "Descrierea lui Dinu Olăraşu? Talent muzical nativ, condei deosebit şi perioade confuze şi aeriene de timp, cu care se mulează pe noua generaţie a consumatorilor de folk".

"Artistul Olăraşu e poetul-cântător. Scrie cu uşurinţa cu care vorbeşte pentru că vorbeşte poezie. Muzica lui e curgătoare, iar pe alocuri are o simplitate dintre cele magice, care înveşmântează cuvântul fără a-l acoperi.

Faptul că-şi trăieşte vizibil încântarea de a fi pe scenă e semn frumos de decenţă şi respect pentru publicul care vine la concerte.

Uneori, valurile metaforelor îl iau pe sus, vezi cum îşi creşte lumea şi îi devine neîncăpătoare. Dar dacă te uiţi mai bine, vezi că în bună măsură a rămas un copil. Mulţi dintre tinerii care cântă în cluburile de folk piese dintre cele consacrate - sau ale consacraţilor - au cu siguranţă în repertoriu o piesă a lui Olăraşu. Acesta e semnul că artistul are ecou, şi încă unul frumos, în rândul publicului tânăr" - Alina Manole, interpretă folk.

"Dinu face parte din grupul restrâns al celor care nu cântă pentru succes ieftin. În căutarea cântecului perfect, merge împotriva curentului, ceea ce nu e uşor, fiindcă defineşte curentul. Ştiu  mulţi artişti pentru care  standardul esenţial la care îşi raportează producţia muzicală este Dinu. Numai că până când ei reuşesc să compună ceva ŕ la Olăraşu, Dinu s-a mutat cu cântecele şi obsesiile lui pe partea cealaltă a planetei, de unde muzica sa se aude altcumva"
Eugen Baboi - Folkist

"Ca fiecare dintre noi, Dinu duce în fiecare clipă în el şi îngerul, şi demonul. Dar parcă în nimeni nu sunt atât de bine conturate şi definite ca entităţi distincte. Nu poţi trece peste diamantele creative, însă vrei să scapi instinctiv de mucegaiul limbajului. Există fără doar şi poate doi Dinu: omul-demon şi artistul-înger..."
Iulia Guşatu,  - folkistă

"Dacă ar fi trăit în Antichitate, Platon ar fi scris despre el în cartea lui despre Frumos. Dacă ar fi fost pictor, ar fi fost cu siguranţă unul într-o (singură) ureche. Fiind contemporan cu el, i-am căutat mereu compania, în speranţa că geniul e molipsitor. De la el am aflat răspunsul la întrebarea «De ce cânt?»: «Ca să nu mă sufoc...»"

Ioan Onişor, - Grupul "Unde", Cluj