Culeg vise şi le ţin ascunse până vine cântecul potrivit

Cu Paula Seling despre iubire, credinţă, vise, sfârşitul lumii. Despre căsnicie, magia scenei, despre dragostea pentru public.

Jurnalul Naţional: Spui despre tine că eşti o visătoare. De ce?

Paula Seling: Pentru că aşa sunt... eu sunt aşa pentru că în felul ăsta pot să respir. Existenţa fără vise ar fi ştearsă. Fără să pictezi lumea cu senzaţiile care te fac fericit ar însemna să nu vezi niciodată dincolo de palpabil. Lumea e un loc din ce în ce mai mic, aproape sufocant, cu alegeri stranii, iar visele îţi dau energia să priveşti în jur dintr-o perspectivă luminoasă, să te gândeşti la viitor ca la locuinţa perfectă pentru visele tale.
Nu ştiu cât de bine îmi prinde să fiu aşa în ceea ce priveşte cariera şi lucrurile obligatorii, dar ştiu că asta îmi dă energie să creez, să scriu versuri, să râd singură, să mă bucur de o ceaşcă de ceai pe care apare desenată floarea-soarelui.

Unde ţii visele după ce le culegi?

Le pun în versuri sau le ascund până ajunge la mine cântecul perfect pentru ele. Visele au puterea să înfrumuseţeze, să înnobileze o clipă, deci nu le păstrez doar pentru mine.

Crezi în vise?

Dacă vă referiţi la visele nopţii, la semnele lor, nu neapărat, nu în felul în care unii oameni dau sens viitorului interpretând visele după anumite coduri. Cred că visele nopţii sunt proiecţii ale subconştientului şi, mai mult decât să îţi vezi viitorul, poţi să te autocunoşti studiindu-ţi visele, în condiţiile în care cele mai mari temeri sau năzuinţe abia că avem curajul să le recunoaştem nouă înşine.  
Dacă ne referim la vise cu semnificaţia de visuri (personal agreez "vise", pentru că sonoritatea lui este mai frumoasă şi îmi convine nuanţa semantică pe care o primeşte utilizarea lui în contextele celelalte), atunci evident că da, ce-ar fi zilele noastre fără micile pauze în care mintea zboară în locurile perfecte? Ce-ar fi viaţa fără imaginaţie, fără călătoriile virtuale, fără culorile vii pe care mintea poate să le atribuie oricărui lucru, oricărei zile?

Spui într-unul dintre cântecele tale "Niciodată nu te întâlneşti cu un prieten doar pentru că trebuie...".

Da. Cu prietenii nu te întâlneşti din obligaţie, pentru că sunteţi prieteni şi pentru că trebuie să întreţii relaţia. Cu prietenii te întâlneşti să râdeţi împreună, să plângeţi împreună, să vorbiţi sau poate doar să tăceţi împreună, să vă înţelegeţi, să vă simţiţi alături, să vă ajutaţi reciproc. Într-o relaţie de prietenie nu trebuie să îţi fie jenă să spui "nu am chef să ies din casă" şi să trebuiască să găseşti alte scuze.

Te-ai minţit vreodată din dragoste?

Când doar crezi că iubeşti sunt multe lucruri pe care nu vrei să le vezi sau pe care le vezi în altă lumină, poate puţin difuză. După ce te căsătoreşti, iubirea ajunge la alte niveluri, înseamnă că în relaţie se discută totul şi orice e nevoie pentru ca relaţia să fie totală, calmă şi caldă până la adânci bătrâneţi (? ştiu, ştiu...). Deci, în iubire, în căsnicie nu e nevoie să te minţi sau, dacă o faci, înseamnă că nu eşti în relaţia potrivită.

Anul trecut am povestit despre colinde. Acum  suntem în plină toamnă. Cum simţi, cum trăieşti toamna? Te inspiră? Cum este toamna în Bucureşti? Dar în nordul ţării?

Toamna aduce mereu sentimente complexe, diferite, chiar contradictorii. Însă pentru muzică şi interpretare, pentru scrierea de versuri, toamna este plină de inspiraţie. Anotimpul acesta, în percepţia mea, este un anotimp al sfârşitului. Toamna, copacii, iarba, natura, toate mor şi de aceea, pentru mine, anul moare la sfârşit de toamnă, când nu mai este nici o frunză în copaci, când e noroi şi cerul e prea trist. Sfârşitul toamnei este sfârşitul sfârşitului şi are, aşa, un aer de melancolie amestecată cu linişte şi resemnare. Tot toamna îmi aduce o bucurie inexplicabilă când privesc copiii în drum spre şcoală, dar şi o tristeţe mare când simt că vremea trece mai repede decât am planificat. Nu-i aşa că toamna e dureros de evident că a mai trecut un an, s-a dus vacanţa de  vară, cu vară cu tot, şi acum urmează iarna şi anul nou, care, tot pe nesimţite, se va învechi şi el?  
Toamna are miros de coperţi de plastic, de cărţi de la bibliotecă şi de zacuscă, şi totuşi nu mai e nici una din acestea aici, cu mine. Şi de aceea visez să mi le aduc pe toate înapoi din când în când.
Toamna în Bucureşti este puţin distantă, puţin distrasă, rătăcită printre maşini prea multe şi printre magazine.
O găseşti plictisită şi foarte frumoasă mai ales pe străzile vechi ale oraşului, unde nu prea circulă maşini, în zilele senine, când aerul de toamnă adună frunze de diferite nuanţe, pe trotuar.
La Baia Mare, mama, în perioada asta, pregăteşte cămara pentru toamnă, face bulion, vinete, zacuscă, pune murături, şi în aer pluteşte un miros de bunătăţi.
La bunici, acum se face curăţenia de toamnă, se taie pomii şi se ard crengile tăiate, frunzele şi buruienile de pe câmp şi în aer e un miros de fum de lemne pe care, dacă îl simt în orice loc sau în orice alt anotimp, e ca şi cum ar fi toamna la bunica.

Dai senzaţia că vrei să fii perfectă. Şi chiar tu spuneai într-un interviu că oamenii cred despre tine că eşti mai distantă...

Iertaţi-mă, nu e cu intenţie! Ca şi mulţi dintre noi, eu sunt departe de a fi aşa, însă educaţia pe care am primit-o îmi cere o anumită conduită. Totodată, cred că este de datoria mea să încerc să fiu cât mai bine pregătită profesional, să studiez cât mai mult în aşa fel încât să îmi permit să interpretez uşor toate partiturile cântecelor pe care le scriu sau care îmi sunt scrise. Tot parte din felul în care am fost educată este şi faptul că îmi permit să vorbesc doar despre lucruri profesionale sau despre lucruri de viaţă care ar putea să intereseze oamenii şi este dreptul meu să evit situaţiile care nu mă avantajează. Faptul că oamenii mă percep distantă este, cel mai probabil, din cauza faptului că sunt timidă şi, în condiţiile în care nu cunosc prea bine oamenii, nu sunt foarte vorbăreaţă.  

Când ai trăit cele mai mari emoţii pe scenă? Dar în viaţa de zi cu zi?

Recent am revăzut imaginile când Scorpions m-au invitat în 2002 pe scena Festivalului Cerbul de Aur, după ce mi se înmânase trofeul, cu puţin timp înainte. Mi-au dedicat "Still loving you", unul dintre cântecele mele preferate, şi a fost incredibil.
Tot un moment emoţionant a fost seara spectacolului aniversar "Iris 30 de ani", când am interpretat un cântec compus, special pentru mine, de membrii trupei - "Lasă-mi-te" (cântecul a apărut pe albumul aniversar, alături de alte personalităţi din muzică, teatru şi film) şi, în faţa a 17.000 de oameni, am simţit ce înseamnă să fii alături de o legendă vie a rockului românesc. Mi se făcuseră pielea de găină şi sufletul cât un purice.
Din punct de vedere personal, momentul cel mai frumos a fost atunci când Radu şi cu mine ne-am decis, fără să fie nevoie de cuvinte, să ne căsătorim.

Care sunt clipele în care îţi găseşti liniştea?

Nu ştiu, sunt, pur şi simplu, momente, în timp ce descopăr şi ascult un cântec bun pe "youtube" sau când mă uit la un documentar subacvatic, când mă plimb cu bicicleta şi când ascult muzica preferată. Cândva aveam timp să merg cu cortul pe munte, şi astfel de drumeţii îmi dădeau tare multă bucurie. Adâncurile mării, scufundările mele, canioanele subacvatice, bancurile de peşti, senzaţia de imponderabilitate. Mă liniştesc o lectură bună, o întâlnire cu prietenii, o discuţie cu Radu, cu părinţii, cu fratele meu.

Ce este iubirea pentru tine? De obicei cânţi despre dragoste.

Iubirea SE şi TE... schimbă. Iubirea la 18 ani e diferită de cea de la 23, care e mai simplă decât cea de la 27 de ani, iar la 30 apar multe alte lucruri care o fac mai complexă şi mai mare,  completează "focul" iubirii cu tot ce înseamnă viaţa în doi. E ca un set de păpuşi matrioşca în care iubirea cea mare o include pe cea de la începuturi.
Iubirea e... un fel de amestec de senzaţii de drag, de dor, de siguranţă, de prietenie, de parteneriat şi de încredere, de dedicare, implicare... şi aştept să mai aflu.

Scrii poezii sau texte pentru piesele muzicale?

Uneori scriu poezii care îmi inspiră diferite texte ale unor piese. Dau drumul la muzică şi încep să scriu ce-mi vine în minte. Apoi recitesc şi, dacă mi se par potrivite pentru cântece, încep să le lucrez.

Ce te "loveşte"  mai întâi când creezi? Muzica sau versurile?

Depinde de la cântec la cântec. Uneori încep de la versuri, alteori lucrez întâi muzica sau uneori mă "lovesc" deodată, cum a fost cântecul "Culeg vise", un refren pe care parcă mi l-ar fi dictat cineva.  

Alergi după premii?

Nu mai alerg după premii, era o vreme când credeam că premiile sunt foarte importante, însă acum, după atât timp, am înţeles că mai important este publicul, ceea ce mişti înăuntrul oamenilor care te ascultă. Există o scânteie spre care trebuie să tinzi şi care se iveşte din ochii ascultătorilor numai dacă rezonezi într-un anumit fel cu ei, cu ceea ce-ţi dă Dumnezeu, numai dacă mesajul, energia pe care le transmiţi prin ceea ce faci au un scop luminos, pozitiv.
Dacă vă referiţi la concursuri de compoziţie, ei bine, mi se par o provocare, un context bun pentru a lansa un cântec în care crezi, care te inspiră. E o modalitate de promoţie să participi la Eurovision sau la Mamaia, audienţa mare pe care acest gen de întâmplări o au te poate ajuta să transmiţi un cântec mai uşor publicului, sărind peste anumite etape de promoţie. Totodată, felul în care oamenii ţi se alătură, te votează, îţi ţin pumnii, îţi dau energie, te bucură te face să simţi că eşti pe drumul cel bun.

Cum este să fii din cea care este notată, membru al juriului aşa cum a fost la Cerbul de Aur de anul acesta?

Mi-a fost foarte greu să notez la Cerbul de Aur şi am încercat să nu dau aceeaşi notă de mai multe ori, în felul acesta am putut să departajez mai bine, în sistemul meu de notare, calităţile concurenţilor.
Evident că mi-am amintit cum era când păşeam pe scena Cerbului, acum şapte ani, în poziţia de concurent, şi asta mi se întâmpla în fiecare an, la început de septembrie.
Să fiu membru al juriului, alături de atâtea personalităţi frumoase şi importante, a fost o ipostază onorantă pentru mine, dar şi extrem de stresantă, responsabilitatea este foarte mare şi, pentru că am simţit emoţiile concurenţilor, a fost un consum enorm de energie şi de emoţii, în ceea ce mă priveşte, am rezonat cu ei şi mi-era drag să văd cu câtă implicare şi devotament s-au pregătit, au lucrat, au studiat. Am fost mulţumită să văd că, în finala de sâmbătă seara, spectacolul a fost cu adevărat deosebit, legat, divers şi foarte interesant.
M-am gândit şi la cei de acasă care îşi doreau să petreacă o seară deosebită în faţa televizoarelor şi m-am bucurat că preferatul lor a câştigat şi în clasamentul juriului. Mi-au plăcut multe voci şi m-am întristat când am văzut că unii concurenţi pe care mizam foarte mult au clacat din cauza tensiunii şi importanţei scenei de la Braşov, însă sunt convinsă că nu vor renunţa la cânt. De fapt, nu trebuie să renunţe la visurile lor, la aspiraţiile lor. Pentru fiecare lucru în lumea aceasta există un moment prielnic, există un complex de împrejurări care favorizează întâmplarea şi atingerea divină. Depinde şi de şansă, în mare măsură. Depinde de implicare, de devotament, de muncă şi de felul în care priveşti şi te dedici muzicii pe care o faci. Nu se poate, dacă eşti perseverent, să nu reuşeşti să îţi găseşti locul, până la urmă, şi asta aş fi vrut să le spun tuturor celor pe care i-am văzut privindu-mă emoţionaţi, în seara galei, cu ochişorii plini de speranţă, iar numele lor nu erau în clasamentul de pe podium.

Te învaţă cineva cum să te îmbraci?

Nu, nu mă învaţă nimeni (se vede?!), însă de aproape un an lucrez cu o casă de modă din Satu Mare şi îmi este de mare ajutor în ceea ce priveşte creaţiile scenice şi tot ce înseamnă îmbrăcăminte pentru apariţiile publice.  

Cine a creat ţinuta de la Cerbul de Aur de anul acesta?

Ţinuta de la Cerbul de Aur a fost creată de casa de modă pe care o aminteam.

De Crăciun, anul trecut, ai vorbit cu mare emoţie despre copilărie, despre amintirile frumoase. Mai ai copilării în tine? Dar un copil ţi-ai dori?

Normal că am, poate chiar un pic mai multe decât aţi crede. Mă simt bine aşa, sunt încântată că pot să "mă joc" încă în lumea pe care mi-am creat-o cât mai departe de lucrurile care mă afectează şi mă consumă. Pot să stau cu mine şi cu Radu zile în şir, să studiez, să lucrez, să visez, să fiu cine, cum şi unde vreau.
Pentru moment nu ne-am gândit la copii, dar aceste lucruri nu prea se planifică, ci sunt aşa cum vrea Cel de Sus.

Ce ţi-ai fi dorit să faci şi nu ai reuşit niciodată?

Mi-aş dori să avem un loc al nostru într-o zonă caldă, poate o insulă cu mare azurie şi cu cer senin, cu nisip auriu, să fac scufundări, să mă plimb, să privesc răsăritul, să dorm pe plajă. Aş mai vrea să pot să-mi duc părinţii în locurile unde visează ei să ajungă.

Ce nu ai vrea să faci niciodată?

Nu aş vrea să mă opresc din cântat.

Crezi în sfârşitul lumii?

Un sfârşit cu siguranţă că lumea asta a noastră, aşa cum o ştim, îl va avea.
Nimic nu este veşnic, nici Universul nu este etern, nici Soarele şi nici Pământul, însă, comparativ cu vieţile noastre, lumea este eternă. Sunt prea multe de discutat despre subiectul acesta şi există multe lucruri pe care nu putem să le înţelegem, pentru că ele există undeva, dincolo de imaginaţia noastră. Dacă stăm bine să ne gândim, lumea, aşa cum o ştiau oamenii începutului mileniului trecut, s-a sfârşit de mult. Cine ştie cum se va sfârşi lumea noastră, aşa cum o cunoaştem noi, şi în ce se va preschimba?

Câte ore te pregăteşti pentru a fi în formă din punct de vedere vocal?

Depinde de zile, depinde de ce am de lucru şi de câte spectacole am în perioada respectivă. Suprasolicitarea se poate strecura pe nesimţite şi poate pune în pericol sănătatea corzilor vocale. Am învăţat de la doamna terapeut vocal Duţescu, medic foniatru, cea care se ocupă de sănătatea corzilor mele, că "antrenamentul" trebuie să fie scurt şi eficient, în aşa fel încât să obţină rezultate maxime fără a obosi gâtul, şi ea m-a învăţat ce am de făcut pentru asta. Literă de lege este faptul că, în cânt, totul trebuie să fie firesc, neforţat, neîncordat, gâtul trebuie să funcţioneze liber şi uşor.
Îmi studiez cântecele atât cât e nevoie pentru a le "pune în voce", cum se spune, pentru a putea să le interpretezi fără să te ţină nimic în urmă. În unele zile studiez mai mult, însă cu pauze suficient de mari să-mi dau timp de odihnă, alte zile mai puţin, doar pentru a "ridica" vocea în mediul rezonator potrivit. Vocea este produsă de un sistem complex şi sensibil şi orice agresiune poate să ducă la leziuni temporare sau permanente, de aceea trebuie foarte mare atenţie în pregătirea şi menţinerea ei.
Indicat ar fi ca oricine cântă să aibă un timp de studiu zilnic, un fel de rutină, astfel încât să exerseze un număr de vocalize care să menţină vocea şi musculatura aparatului emiţător în formă, iar înainte de orice spectacol să nu lipsească încălzirea. Pentru perioadele solicitante, este important repausul vocal, pentru a lăsa timp corzilor vocale să se refacă. De aceea eu, înainte de marile spectacole şi după, nu vorbesc, chiar dacă, pentru alţii, o cântăreaţă care nu vorbeşte poate părea
ciudat.

Care este secretul pentru a fi în formă fizică? Faci sport?

Nu e nici un secret. Da, fac diferite sporturi, merg la sala de sport şi mă antrenez cu Florin Uceanu, merg cu bicicleta, joc tenis (foarte amatoriceşte, recunosc!), alerg etc., însă mai am şi perioade când am prea multă treabă şi nu mai ajung la sală sau nu am suficient timp să alerg sau să merg pe bicicletă, şi atunci mi-este mai greu, pentru că eu sunt o persoană destul de activă fizic.

Care este starea în care intri când creezi? O poţi descrie?

Hmmm... nu ştiu ce să zic... nu cred că ştiu cum să o descriu, pentru că ajung la diferite rezultate după o perioadă lungă în care am lucrat la respectivul cântec şi, din aproape în aproape, găsesc sonorităţi noi, armonii noi, versuri. E ca şi cum m-ar fura cineva în timp ce lucrez la un cântec, ceea ce lucrez mi se pare foarte firesc şi foarte evident, parcă armoniile, linia melodică devin evidente, acolo ar trebui să fie şi eu trebuie să le completez, ca într-un puzzle, iar apoi, la final, după câteva zile, după definitivarea cântecului, ascultându-l, parcă nu l-am scris eu, parcă uit tot procesul de creare a lui şi aproape că nu îmi vine să cred că este o melodie a mea. Momentul cel mai frumos, ca şi compozitor, este când tinerii interpreţi încep să îţi cânte creaţiile, înseamnă că piesa respectivă e vie, are viaţa ei, e "acolo" în lume, trăieşte şi începe să se transforme după încercările celui care-o cântă.

Dacă te trezeşti noaptea cu o melodie în gând, cum procedezi?

Nu prea mă trezesc noaptea cu idei de piese...! Însă dacă nu pot să dorm şi vreau să cânt sau să mă joc cu  ideile în studio, cobor un etaj şi-l deranjez cu muzica pe Radu, care nu prea va mai putea să doarmă în camera de deasupra.

Cum defineşti aplauzele publicului?

Aplauzele sunt răsplata pentru ceea ce ai dăruit, pentru felul în care ai reuşit să te dedici publicului din faţa ta.
Eu întotdeauna am simţit că, atunci când ţi se face pielea de găină când asculţi un interpret, e şi Dumnezeu în glasul celui care cântă. Eu dăruiesc, cu mare recunoştinţă şi bucurie, aplauze celor care mă fac să trăiesc intens muzica în timp ce ei o cântă, e cel mai frumos mod de a-ţi arăta recunoştinţa. Apoi mă duc şi cumpăr discul artistului respectiv.

Care este secretul artistului pentru a trece rampa?

Of, nu ştiu, astea sunt cuvinte mari pe care nu prea am cum să le măsor sau să le prevăd. Un lucru e clar, trebuie să trăieşti ceea ce cânţi sută la sută, să te dedici muzicii pe care o faci. Nu e cu jumătăţi de măsură...

Cât de des mergi în Maramureş? Îţi reîncarci "bateriile" acolo?

Nu merg suficient de des, aşa cum mi-aş dori, în primul rând pentru că treburile mele mă obligă să locuiesc în Bucureşti şi, pentru că drumul până la Baia Mare e atât de lung, trebuie să rezervăm un timp mai lung. Însă mereu, de Sărbători, e lege, sunt acasă la Baia Mare.

Cine este primul tău critic înainte de a finaliza un proiect?

Radu, apoi părinţii şi fratele meu. Dacă trece cu bine de ei, atunci sunt pe drumul bun.

Ce este timpul? Reuşeşti să faci tot ce îţi propui sau contracronometru?

Uneori da, alteori nici vorbă. Însă reuşesc să mă împart în aşa fel încât să nu pierd lucrurile importante.

Care este promisiunea ta pentru public?

Că am să fac tot ce îmi stă în putinţă să creez cât mai multe cântece, să scriu versuri, să cânt, că am să fiu dedicată muzicii pe care o fac şi lui, că am să ascult cu atenţie opiniile lui.

La ce oră serveşti cafeaua de dimineaţă?

Nu este o oră fixă, depinde de orele la care trebuie să ne trezim sau la care ne trezim "la liber", în zilele mai puţin aglomerate. Recunosc că îmi place să dorm dimineaţa până târziu dacă nu am alte treburi.

Eşti ecologistă?

Mă preocupă soarta planetei noastre şi cred că se pot face mai multe lucruri decât se fac, pentru a o proteja de noi înşine. Mă străduiesc să îmi reduc consumurile, să poluez cât mai puţin, să dau exemplu bun celorlalţi.

Care consideri că este scena pe care îţi exprimi cel mai bine trăirile? Cea artistică sau cea a vieţii?

Depinde de context şi de sentimentele exprimate.
Sunt o persoană destul de reţinută în ceea ce priveşte exprimarea sentimentelor, iar în versuri, în muzică, mi-e mai uşor să mă exprim.

Eşi o romantică şi totodată o persoană foarte bine ancorată în realitate... cum se îmbină cele două laturi?

Cred că foarte bine, atât timp cât lângă tine sunt oameni care te ajută să rămâi cu picioarele pe pământ.  

Dacă ai avea puterea să mai creezi o culoare, prin intermediul unui amestec de alte culori, ce nuanţe ai folosi?

Albastru şi verde. Îmi place smaraldul.

Ţi-ar plăcea ca o melodie internaţională să-ţi poarte numele?

Hehe, dar deja am "cântecul meu" din anul 1962, se numeşte  "Hey, Paula" şi aparţine duetului texan "Paul and Paula" (Ray Hildebrand şi Jill Jackson).

Care este ţinutul visurilor? În ce colţ al lumii ţi-ar plăcea să ajungi?

Destul de greu de spus, pentru că firea umană te face să îţi doreşti de multe ori ceea ce nu ai. Uneori îmi doresc să am o căsuţă undeva, sub pădure, într-o zonă sălbatică, fără nici un drum asfaltat, să simt miros de brad, de muşchi de pădure şi de ciuperci, să cânte cucul şi să ascult pădurea şi depărtările ei, alteori mi-ar plăcea să stau într-un loc cu mare albastră, cu soare mult, cu zile lungi şi seri calde. Uneori, când sunt departe, abia aştept să ajung acasă, la lucrurile mele, la ceea ce ştiu eu că mi-e comod şi plăcut, confortabil şi liniştitor, alteori mi-e foarte dor de părinţi şi de casa de la Baia Mare. Nu există un loc al visurilor, mai degrabă are legătură cu persoanele pe care le iubeşti, şi, din păcate, niciodată ele nu vor fi toate în acelaşi loc.
Mi-ar plăcea să călătoresc, să văd lumea, să observ şi să înţeleg diferenţele dintre oameni, să văd, "pe viu", diferenţele dintre culturi, să observ felul în care oamenii schimbă locurile şi locurile, oamenii.
Mereu m-am întrebat ce se află dincolo de cercurile polare.

Dacă ar fi să-ţi descrii povestea vieţii prin câteva melodii din repertoriul semnat Paula Seling, care ar fi acelea?

Fiecare cântec este parte din viaţa mea sau a cuiva drag mie. Eu cred că sunt încă la... mijlocul începutului vieţii, aşa că mi-e destul de greu să scriu povestea mea în versuri. Versurile pe care le-am scris au câte o istorie, reprezintă o poveste a unui moment din viaţă. "Culeg vise" este cântecul care mă reprezintă în totalitate.

Ce a schimbat trecerea timpului în visările şi în personalitatea Paulei Seling? Ce valoare are "timpul" pentru tine?

Timpul e şi aliat, şi duşman, pe măsură ce umple într-o parte, pustieşte în alta. Timpul te învaţă cum să fii om, corect în relaţiile cu ceilalţi oameni, cum să te autostăpâneşti, cum să treci peste tristeţi, greutăţi, peste încercări, cum să iubeşti şi să te laşi iubit, cum să primeşti şi cum să dai. Tot "timpul" este cel care îţi lasă un gol în suflet, care te face să lăcrimezi la orice lucru în care recunoşti urme ale trecutului tău, în poveştile emoţionante ale altor oameni.
M-am schimbat, recunosc, mă afectează mai mult viaţa mea, apreciez mai tare lucrurile care mi s-au dat, fără să fac ceva, doar pentru că m-a iubit Dumnezeu, apreciez strădaniile părinţilor mei în creşterea mea şi, recunosc, am învăţat să mă pun în situaţia celorlalţi şi să încerc să pricep ce simt, ce-i motivează în anumite acţiuni. Nu eram aşa când eram mai mică şi cu siguranţă că timpul te ajută să înveţi să te autodescoperi.

Crezi în dictonul... Nihil sine Deo?

Da.  

Ce contează cel mai mult în viaţă pentru Paula Seling?

Bucuria, fericirea, oamenii pe care-i iubesc, familia, cântul şi cântecele.

De ce merită viaţa trăită, orice ar fi?

Pentru că ni se dă fiecăruia un drum presărat cu încercări şi cu poveri pe măsura puterii noastre. Pentru că sunt atâtea lucruri în viaţă pe care le poţi face şi cu care poţi influenţa pozitiv destinele altor oameni: un lucru care pentru tine pare mărunt pentru alţii poate însemna firicelul de nisip care înclină balanţa în luarea unei decizii, de exemplu. Nu ştiu să vă spun de ce viaţa merită trăită, ştiu doar că sunt momente pe care nu le-aş da niciodată şi, de cele mai multe ori, ele se întâmplă neplanificat, spontan, pentru că îţi dai voie să priveşti lucrurile cu bucurie. Normal că fericirea este un lucru relativ, ca şi orice pe lumea asta, dintre lucrurile care ştii că există, dar nu ai cum să le atingi şi care ţin de suflet.
Viaţa merită trăită pur şi simplu, pentru reflexiile lumii în interiorul nostru, pentru senzaţiile pe care le trăim, ca reacţie la lumea de afară.

Ce nu ar vrea Paula Seling să nu piardă nicicând în această viaţă? ("Nu vreau să te pierd")

Hm... greu de spus... Cred că aş dori să nu plec din lumea asta înainte să îmi împlinesc visele. Aş dori să am o viaţă frumoasă, să ajung la vârsta la care să-mi văd nepoţii căsătoriţi şi fericiţi, să îmi permit să călătoresc, să văd lumea. Aş fi vrut să pot să văd Pământul din spaţiu cosmic. Aş vrea să nu pierd niciodată darul şi bucuria de a cânta, să fiu în stare şi în formă să cânt mult. Aş vrea ca părinţii şi fratele să fie fericiţi şi să-mi fie mereu alături.

Antonin Artaud nota în volumul "Teatrul şi dublul său"  că adevăratele sentimente sunt intraductibile... cum reuşeşte un artist să transmită atâtea trăiri, emoţii, sentimente celor care îl privesc pe scenă sau îl ascultă... care este magia?

Nu ştiu, nu am cum să vă explic. Nu îmi propun, conştient, să transmit un anumit sentiment, ci el vine în timpul interpretării şi, pornind de la mesajul cântecului, se "întâmplă" mici momente în care descopăr înţelesuri noi ale versurilor, ale muzicii, ale motivului pentru care mă aflu pe scenă. Nu îmi propun să creez o "punte" cu publicul în mod voit şi conştient, dimpotrivă, am observat că atunci când te străduieşti prea tare nu iese nimic.
Momente frumoase s-au născut, uneori, ca din întâmplare. Paradoxal, în anumite situaţii în care ceva nu a ieşit exact cum planificasem, am fost "salvată" de un fel de momente de sclipire, iar micile imperfecţiuni au fost chiar cele care au generat o vibraţie specială, anumită strălucire şi emoţie clipei respective.
Pe scenă este ca şi cum ar fi o altă lume. Pe scenă, trăirile şi imaginaţia, felul în care te uiţi în ochii publicului şi-i cânţi sunt lucruri care transformă un spectacol într-un moment pe care ţi-l vei aminti mult timp.
Timpul se măsoară, într-un fel, în distanţa dintre spectacole.

Eşti superstiţioasă?

Nu, eu cred în Dumnezeu.

Eşti ceea ce se cheamă o femeie ordonată?

Nu prea. Am perioade când îmi propun să fiu ordonată, să fac totul ca la carte şi am perioade când nu apuc să fac nimic, pentru că sunt mereu pe grabă, şi atunci nu mai am cum să respect ordinea. Din fericire, sunt mai ordonată cu cântecele şi pregătirea profesională.

Îţi plac florile?

Foarte, foarte mult. Am o grădiniţă întreagă şi îmi place să am grijă de ele. Florile mele mă liniştesc.

Ai vreun talisman? Pentru noroc... La intrarea în scenă....

Nu, doar mă gândesc la Dumnezeu şi-L rog să mă ajute...

Ai studiat jurnalismul. Ţi-ai dori să lucrezi într-o redacţie? Ai avut unele experienţe...

Am lucrat în timpul liceului la Radio Contact Baia Mare şi mi-a făcut mare plăcere să fiu într-un astfel de context. Asta m-a făcut să decid la sfârşitul liceului să mă înscriu la admitere la Jurnalism. Am învăţat foarte multe în cei patru ani, chiar la un moment dat mă gândeam că mi-ar plăcea să fac presa scrisă, însă muzica şi studiul mi-au ocupat destul de multă energie, astfel încât nu am avut timp şi disponibilitate să mă dedic meseriei pe care începusem să o învăţ în şcoală, aşa că uşor, uşor, cu trecerea timpului, am renunţat la ideea de a practica jurnalismul. Acum pot să spun că singurul lucru pe care îl mai am în comun cu această meserie este plăcerea de a scrie.