x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Nu credeam!

10 Noi 2008   •   00:00
Nu credeam!

Nu puteţi crede ce greu îi poate fi unui medic când nu poate face nimic pentru un prieten, când acesta îi devine pacient!



Dana Safta

Nu puteţi crede ce disperare de om te apucă când tot ceea ce încerci este în zadar! Nu puteţi crede ce lipsă de raţiune medicală ai când trebuie să tratezi pe unul de-al tău! Aşa îl consideram pe Ştefan – de-al meu – şi nu credeam că poate fi adevărat ceea ce se întâmpla cu sănătatea lui. Nu puteam crede că este atât de grav şi mă agăţam ca orice profan de orice mic semn pozitiv şi speram că nu este adevărat. Nu-mi iert că-l văzusem de la începutul bolii şi nu trebuia să-l las pe mâna confraţilor, trebuia să procedez cu raţiunea şi energia mea şi să fac mai mult. Trebuia să-l cred atunci când la începutul bolii îmi spunea "Nu mi-e bine, mă dor toate şi n-am putere". Îl analizam cu toate mijloacele medicale, cu toţi colegii apropiaţi ca să aflăm ce are. Era din ce în ce mai palid şi astenic. "Mănâncă", îi spuneam "Nu pot, înţelege că nu am poftă, tu mă crezi?", răspundea el. Şi toţi continuam să căutăm până într-o zi în care au apărut elementele de diagnostic. Nu, nu-i adevărat!, şi apoi această boală la adult nu e mortală. Dar această formă pe care o are el oare cum este? Nu ştiam… sunt ORL-istă. Citesc că este lent evolutivă, că nu are tratament specific şi că nu este previzibilă ca evoluţie. Nu, nu poate fi aşa la el!!! Vorbeam cu Michaela mai tot timpul şi ne agăţam de orice semn pozitiv. Ea îl îngrijea cu dragoste şi devotament absolut, medicamentele începuseră să dea primele semne obiective de ameliorare. MERGEA BINE! Ce bucurie! Începe să reia repetiţiile la "Ecaterina cea Mare". Totul decurgea fără probleme, era excelent, dacă pot spune aşa. Iese premiera şi-l vedeam jucând Potemkin într-un fel în care arăta toată înţelegerea pentru personaj. "Îi iese", ca de obicei în toate rolurile, extraordinar. Acolo în sală, noi, prietenii lui doctori, lăcrimam. Ştiam de ce, dar nu credeam.

ASCULTĂTOR.
Se relaxează apoi, dar nu pentru mult timp. Vorbeam zilnic. "Cum este?", întrebam. "Nu grozav, sunt obosit", răspundea. "Du-te te rog la Fundeni să-ţi faci analize şi vorbim după aia". Michaela îl aştepta şi îi făcea tot ceea ce-i plăcea mai mult. "Mănâncă!", era îndemnul  meu permanent. Săracul, el asculta cum nici un bolnav nu o făcea, respecta cu sfinţenie tot ceea ce-i spunea doctorul. Prima recădere, nu-mi plăcea! Şi culmea, semnele şi ceea ce a urmat ulterior aveau legătură cu specialitatea mea. Dar cauza, cum aş fi putut să-l echilibrez? Mi se răspunde de hematologi: "Aşa-i boala, imprevizibilă, trebuie să aşteptăm". Până într-o zi… când toate simptomele şi semnele obiective arătau decompensare. Două săptămâni şi jumătate de luptă, prin toate mijloacele terapeutice, cu toţi prietenii mei, colegi de breaslă  –  făceam orice "să-l scoatem". Lupta şi el, dar era epuizat. Îl rugam să înţeleagă, trebuia continuat – cu toate perfuziile atât de greu de suportat. Îmi spunea mai tot timpul "Nu mai pot!, voi medicii puteţi crede pacientul când zice că nu mai poate?". Puteam, dar nu voiam să abandonăm. Şi în tot acest timp doream să-i dau speranţe adevărate Michaelei, care aştepta revenirea lui. În acelaşi timp era grija lui pentru ea! A fost o luptă disperată… se încerca absolut tot. Nu voia să plece din ţară. "De ce trebuie, am încredere în medicii noştri, sunt oameni extraordinari". Nu pleca să moară pe alt pământ, dar din păcate hienismul şi agresivitatea presei de care trebuia să-l apăr i-au schimbat traseul morţii! Şi apoi, nu credeam nici o clipă că se va sfârşi atât de repede. Repet, nu mai aveam nici un raţionament de profesionist, eram omul disperat şi încrezător într-un semn de la Dumnezeu. "Eu nu mă mai întorc, fata mea!"… "Vorbeşti prostii. Ajungi acolo, te evaluează, îţi vor stabili un protocol terapeutic şi după câteva zile ne întoarcem acasă să facem tratamentul". "Să ai grijă de Michaela, să nu mă ardeţi şi să mă îngropaţi la Gruiu!" Aceastea au fost ultimele rugăminţi pe care mi le-a împărtăşit. Şi după numai trei zile, noaptea târziu, pe ploaie, împreună cu finul Marian îl luam de pe un paletar de la "Cargo Tarom". Nu puteţi crede ce durere poate fi aceasta pentru un prieten medic, nu puteţi crede ce neputincios te simţi când nu poţi face nimic să ţii în viaţă, chiar dacă ai ajutat şi salvat nenumărate cazuri. Nu puteţi crede că nu am sperat ca boala lui Ştefan să fie tratabilă şi mă agăţam de orice mic semn de speranţă!Ă

×
Subiecte în articol: crede