19 ianuarie 1990: primul meu editorial postdecembrist

Citind manuscrisul volumului "Panorama" presei romanesti contemporane, Articole - program de ziare si reviste, pentru a-i face Prefata, la fisa dedicata cotidianului Observator, primul ziar privat din Romania, dau de primul meu text postdecembrist.

Citind manuscrisul volumului "Panorama" presei romanesti contemporane, Articole - program de ziare si reviste, pentru a-i face Prefata, la fisa dedicata cotidianului Observator, primul ziar privat din Romania, dau de primul meu text postdecembrist.

Autorul Panoramei, Ion Hangiu, transcrie si tableta tiparita de mine pe prima pagina: PCR definitiv compromis. Un argument. Zi de aparitie: 19 ianuarie 1990.

La inceput, cred ca-i o descoperire. Ma pregatesc sa-l xeroxez. Realizez insa ca l-am mai retiparit. E primul text din "Singur impotriva tuturor". Nu-l gasesc insa in "Punct si de la capat". Culegerea asta incepe cu "Democratia din metrou", tableta din Magazin, 20 ianuarie 1990.

Primul meu editorial nu ma dezamageste. Il reproduc aici spre reamintire si comentare:

"Televiziunea Romana Libera ne-a oferit, cu putin timp in urma, un interviu cu domnul Ion Gheorghe Maurer. Trecand peste seriozitatea discutabila a acestei initiative publicistice, vreau sa ma opresc asupra unui fapt cu deosebire semnificativ: alegerea lui Ceausescu in functia de prim-secretar al CC al PCR.

Ei bine, hotararea care aducea la conducerea partidului si, in cele din urma, a tarii un viitor dictator ne-a fost infatisata de domnul Maurer ca rezultatul unei simple afaceri intre cativa insi. Telespectatorii se vor fi intrebat de indata, nu fara tulburare: bine, bine, dar era vorba de o organizatie de milioane de membri si, de fapt, de interesele unei tari intregi, nicidecum de cele ale unui catun din creierii muntilor. Este oare posibil ca o hotarare esentiala pentru soarta atator oameni sa fie rezultatul unei intrigi de cabinet? E posibil ca la o asemenea decizie sa nu-si fi spus realmente cuvantul intreg partidul, intreaga tara? Sau nu exagereaza cumva domnul Maurer, incercand sa-si asume un rol pe care nu l-a avut?

Nu, intervievatul nu exagereaza. Nu este exclus, desigur, ca faptele sa se fi desfasurat astfel. Putem presupune, de pilda, ca Nicolae Ceausescu a fost «decis» de cele doua aripi, stanga si dreapta, aflate in batalia pentru afirmarea propriilor candidati: Alexandru Draghici si Gheorghe Apostol. Oricum, ce a urmat e indeobste cunoscut. Ceausescu, «tanarul» care parea initial usor de manevrat, a reusit sa-i biruie pe toti. Indiferent de desfasurarea lor, esenta faptelor din 1965 ramane aceeasi: luarea unei decizii politice majore nu in urma unei dezbateri in intreaga tara, ci a unor combinatii de culise.

Falimentul comunismului isi gaseste aici una din explicatii. Principiul centralismului democratic, specific Partidului Comunist, a dus, fatal, in relativ timp scurt, la restrangerea primejdioasa a cercului de luare a deciziilor. Nu numai in cazuri precum alegerea secretarului general, dar si in altele, la fel de importante, mecanismul decizional a ramas strain masei membrilor de partid. Luate in urma unei batalii de cabinet, din care putine lucruri razbateau in afara, aceste hotarari erau pur si simplu aduse la cunostinta partidului si, dat fiind monopolul puterii, ele se aplicau neconditionat.

Acest transfer al puterii de decizie de la partid sau popor la cativa insi a avut efecte dezastruoase asupra viabilitatii politice a Partidului Comunist. Cata vreme deciziile nu urmau logica vietii, ci logica masinatiunilor de pe culoarele Comitetului Central, coeficientul de eroare in raport cu adevarul realitatii crestea enorm. In acelasi timp, aplicarea acestor hotarari luate de altii, care nu corespundeau nici opiniei, nici intereselor marii mase de membri nu putea fi decat lipsita de vigoare, deci de eficienta.

Fara sa vrea, domnul Ion Gheorghe Maurer a adus un argument hotarator impotriva conceptelor, practicilor si insasi existentei partidului din a carui conducere a facut parte".

Era - repet - primul meu text de analist politic. L-as publica si acum, fara sa-i schimb o virgula, desi, poate, la Ion Gheorghe Maurer as renunta la domnul. Nu pentru ca nu merita asta, ci pentru ca, ulterior, nici pentru noii stabi n-am mai folosit apelativul.

As adauga insa un PS. Ceva in genul: cele scrise de mine acum 15 ani despre PCR sunt valabile pentru toate partidele postdecembriste. Sunt altfel decat de cabinet deciziile luate de cativa insi in numele intregului partid? Sunt altfel reuniunile nationale ale partidelor democratice? Nu-si rezuma rolul miile de delegati veniti din toata tara la a aproba in unanimitate si cu entuziasm deciziile luate de cativa?

Citindu-l la rece, mai constat:
- in atmosfera de catavencisnism a lui ianuarie-februarie 1990 textul meu facea o exceptie prin efortul concentrat pe analiza. Nu se vad in text denuntarile ieftine ale PCR, scatoalcele administrate lui Ceausescu. Radiografiez pur si simplu una dintre cauzele prabusirii PCR. Analiza porneste de la un fapt, rezumat in cateva randuri interviul lui Maurer de la TVR.
Ar trebui sa folosesc mai des formula asta.

NIMIC NU SE PIERDE
	11 martie 1934. Partidul National Taranesc fuzioneaza cu Partidul Taranesc al lui Nicolae Lupu. Asta dupa ce, plecat din PNT in 1927, dr. Nicolae Lupu dusese o campanie dura impotriva coruptiei guvernarilor PNT. In imagine: Iuliu Maniu, dr. Nicolae Lupu, Ion Mihalache si Virgil Madgearu, in balconul sediului PNT dupa sedinta de fuziune

LUMEA PRIN CARE TREC

Istoria - marele judecator In a sa monografie in doua volume, "P.P. Carp in viata politica a tarii", C. Zane reproduce fragmente din discursurile istorice tinute de marele om politic conservator in anii Neutralitatii. Toate nu dispera in a semnala pericolul intruchipat de Rusia. De aici, dand curs unei idei fixe a liderului junimist, avertismentele lansate celor care luptau pentru inscrierea Romaniei in Antanta: ca si in 1877, Rusia invingatoare nu va pregeta sa ne loveasca peste generatii, impunandu-si politica testamentara de tip Petru cel Mare: ajungerea la Stramtori. P.P. Carp avea perfecta dreptate. Alianta cu Moscova era catastrofala. Rusia, asa cum ne conving nu numai logica, dar si documentele de arhiva, nu intentiona sa respecte hartiile semnate cu noi. Si totusi, pana la urma, Romania Mica a devenit Romania Mare. Rusia nu numai ca nu ne-a insfacat o halca din teritoriu, dar, mai mult, ne-a dat inapoi Basarabia. Gresise P.P. Carp? Fireste ca nu. Dintre toti politicienii momentului, liderul conservator era cel mai lucid. Dar tocmai luciditatea l-a impiedicat sa ia in calcul un element pe care logica il exclude: intamplarea lipsita de logica. Logica, pe care se intemeia total P.P. Carp, ii spunea oratorului ca Rusia, invingatoare fiind, va fi nerecunoscatoare si necrutatoare cu noi. Intamplarea a facut ca Rusia sa fie lovita de Revolutia bolsevica. La asta se putea gandi doar un nebun. Concluzie necesara: pentru a intelege Istoria, e bine sa ai si un gram de nebunie.

BARFE

A fost Ana Pauker o desfrAnata? Discutia tv cu Ion Calafeteanu, autorul cartii „Scrisori catre tovarasa Ana". Inainte de a intra n direct, marea, eterna ntrebare: Ce punem pe burtiera. Burtiera e titlul emisiunii. E musai sa fie cAt mai atractiv, deoarece si aduce contributia la rating. Zic: A fost Ana Pauker o desfrAnata? E o exagerare fata de continutul cartii. E o extrapolare a unei afirmatii dintr-un articol iscalit pentru presa straina, n 1948, de o anume Maria Costi: Ana Pauker se dadea la tineri. Renuntam: e prea tare. Ne oprim la „Viata intima a Anei Pauker". Tot o exagerare, dar n-avem ncotro. Ratingul e nenduplecat. Dupa ce se desfasoara pe micul ecran imagini din 1945, martie, de la receptia oferita de ARLUS n cinstea lui A. Vsinski, l atac frontal pe Ion Calafeteanu. - A fost Ana Pauker o desfrAnata? Imi raspunde cam asa: Greu de stabilit. Trebuie sa tinem nsa cont de cAteva elemente: spatiul nchis n care traiau si luptau comunistii i obliga la a se combina ntre ei. Nu de putine ori, sedeau mpreuna barbat si femeie saptamAni ntregi n aceeasi casa conspirativa. Ce sa faci altceva decAt sex? Dupa victorie, multi fosti ilegalisti au simtit nevoia sa traiasca viata, ba chiar sa se si destrabaleze. Asemenea unor insi carora anii de ncordare le-au indus nevoia de a se destinde. Concluzie posibila: daca n-ar fi fost ilegalista, Ana Pauker ar fi fost femeie de treaba! Ma ndoiesc.

UN SECOL IN IMAGINI
	4 noiembrie 1956, Budapesta: Tancurile sovietice zdrobesc sub senile Revolutia maghiara