Anul cel mai greu

Scriam, în această rubrică, în ianuarie 2007, la numai câteva zile după aderarea României la Uniunea Europeană, că urmează pentru noi doi ani grei: 2007 şi 2008. Anii acomodării cu exigenţele Pieţei Comune. Acum, în 2009, ar fi urmat să începem să culegem roadele acestei acomodări. Dar n-a fost să fie aşa. Inaugurăm noul an sub ameninţarea crizei globale.

Românii nu vor avea în 2009 nici locuri de muncă mai multe, cum promite Guvernul, nici bani mai mulţi dacă nu se va investi mai mult, dacă nu vor fi asigurate posibilităţi de a-i absorbi pe şomeri, dacă nu vor spori productivitatea şi competitivitatea muncii şi nu vom obţine mai multă eficienţă în economie. Pentru că numai astfel vor fi atenuate efectele crizei globale, cele directe şi cele indirecte. Soluţia ar fi ca roata afacerilor să se învârtească fără odihnă, în aşa fel încât surplusul de bani să fie absorbit de acti­vităţi productive şi nu de preţuri.

Întrebări obsedante: din ce bani va plăti Guvernul pensiile stabilite de Parlament? Din ce surse va asigura salariile profesorilor, noul salariu minim pe economie şi alte cheltuieli? Miniştrii de resort au venit la televizor, la sfârşitul anului trecut, şi ne-au spus că "se fac calcule". Dar executarea datornicilor la buget merge greu. În primul rând din cauză că multe companii nu mai au bani. Şi dacă, la capitolul venituri, nu se vor aduna sumele scontate, nu vor putea fi acoperite toate cheltuielile.

Mai e însă o problemă, poate cea mai importantă: filosofia bugetară. Sigur că e firesc să fie taxat tot ce mişcă – de la autoturisme la mărfuri; şi tot ce stă – de la terenuri la clădiri. Grav ar fi însă ca impozitele şi taxele să se rezume la un singur rol major, acela de a aduna bani în "casieria centrală" a statului. Şi asta
într-un timp în care, mai mult ca oricând, contribuţia fiscalităţii la creşterea eficienţei muncii şi a competitivităţii producţiei ar trebui să crească substanţial.

Reformele fiscale s-au ţinut lanţ. Iar încercările de a fi promovate multe dintre conceptele proprii economiei de piaţă, într-un efort continuu de mo­dernizare a fiscalităţii, n-au lipsit. România s-a desprins însă greu de ten­dinţele centraliste ale vechiului sistem. De fapt, nici n-a reuşit încă o desprindere totală. În acest fel, companiile care produc bunuri sau servicii n-au fost şi nu sunt încurajate să remunereze co­respunzător competenţa, iniţiativa şi creativitatea. Sau, mai rău, au fost şi sunt împinse să caute refugii în munca la negru. Şi cum pensiile sunt suportate de salariaţi, la salarii mici în cartea de muncă şi contribuţia e mică.

Experienţa mondială arată că bani mulţi la buget se obţin nu din cote înalte de impozitare, ci dintr-o masă mare de câştiguri, la care să se aplice impozite realiste. Deşi, astăzi, cota unică de 16 la sută continuă să fie criticată dur, este limpede că măsura a fost binevenită. În plus, a constituit şi un pas înainte către eficientizarea fiscalităţii. Am reuşit, în parte, ca accentul în materie de fiscalitate să se mute din sfera  impozitelor directe în cea a impozitelor indirecte. E limpede de ce: pentru a încuraja munca, veniturile din muncă, investiţiile.

Treptat, reducerile de impozite directe au împins lucrurile către schimbări importante. În 2000, bunăoară, reforma fiscală a fost determinantă pentru ieşirea din recesiune şi trecerea la creştere economică. Evident, cota unică a constituit – începând din 2005 – o completare bine­venită, care să ducă schimbările mai departe. Numai că ar mai fi fost nevoie şi de încurajarea profiturilor şi stimularea veniturilor raportate la rezultate, care să recompenseze performanţa. Numai aceşti paşi pot să aducă bani în plus şi pentru pensii, şi pentru învăţământ, şi pentru sănătate. Şi, desigur, pentru investiţii în infrastructuri.