Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Bucuresti, lunea incepe coclit. Ma rup greu din somnul meu care e, de cand ma stiu, mai mult nesomn. Parca mi-as desfasa din carpe picioarele betege si le-as obliga sa umble. La Sangeru e altfel. Ploaia de ieri a inviorat uriasa comunitate de aripi si frunze in mijlocul careia respir. Un pasaret divers isi striga sub geamuri bucuria de a impuia, in zidurile casei din piatra sunt cuiburi strecurate in firide, cocosii isi lauda batosi penajul si barbatia. Unul s-a cocotat pe o statuie din piatra, din muzeul care ma inconjoara, si-si precede cucurigul de o bataie de aripi. E rosu ca o cireasa. Cum sa fii molau? Cum sa insulti optimismul vaii? La orele 5 aduc, cu automobilul, din satele vecine, recolta mea de sape. Am un lan de porumb la Mantura, intre albia Cricovului Sarat si Piscul cu Cioburi, un deal conic, impadurit, de unde tot rasar vase de lut din vremea preromana. Asa au stabilit istoricii. Cand eram elev mergeam aici cu scoala si ne intreceam intr-o munca galagioasa de arheologi. Unele dintre capturile noastre sunt in muzee. Porumbul meu e ultimul ramas neprasit. A plouat trei saptamani. Apoi m-am tot chinuit sa adun oameni. Vin greu, cer toate rasfaturile financiare si de udeala a gatlejului si cand i-ai tocmit nu mai apar. Am depus patru oameni, toti cu sape, la marginea lanului care-i invadat de cornatei, o buruiana care face ciulini. Apare an de an. Tanarul imi arata buruienile cu subinteles. Adica, e greu, dai ceva in plus. Dau. Am dat si baiatului cu calul care a bagat prasitoarea printre randuri dar a fost atat de discret incat n-a deranjat nici-o buruiana. La orele zece ma intorc cu sacosele. Oamenii ma asteapta pe o rana, la umbra. Trebuie sa scriu si pentru Jurnalul National. La 7 am muls vaca fiindca ingrijitorul s-a imbatat iar. Cand se imbata duminica se trezeste miercuri, cand incepe sa se dreaga. Se drege doua saptamani. Mica mea ferma e un splendid ponos si o nemiloasa corvoada. De ce o fac? Fiindca asa faceau si ai mei care sunt toti la cimitir. Si fiindca imi repugna curtile pustii.
E cald, taranii spun glume deocheate. Rad. Rad si eu. Sunt in slapi, niste pantaloni scurti care poarta pe ei jurnalul activitatii mele din aceasta dimineata, fara tricou si cu o palarie de paie pe care m-am asezat din greseala la meciul Italia – Anglia. Mancam impreuna. Porumbul e pricajit. Dati cu chimicale, ma sfatuieste doct cel cu care impart o rosie. Nu dau, zic, cu chimicale. Mintea imi zboara la ce voi scrie azi. Iar politica, iar... Apare, din stanga o copila. Are un pix si o jumatate de coala in mana. Saluta si intreaba daca este si poetul Lucian Avramescu aici. Lucratorii rad cu talc. I-am vazut masina in sosea, explica fetita. Cauta cu privirea derutata intre noi, sapatorii, si nu primeste nici-o dezlegare. De ce-l cauti? – intreb eu. Vreau un autograf, spune copilul care e, inteleg, in clasa a patra. Apoi, nu stiu prin ce miracol, ma recunoaste. Se imbujoreaza toata. O intreb a cui e. A lui Militaru. Acolo, in satul Marlogea, sunt multe familii Militaru. Militari, de nevoie, au fost si amandoi bunicii mei in razboaie. Scriu ceva si sunt emotionat. Mai emotionat decat copila care imi aminteste ceea ce eu uit uneori. Nu, astazi nu voi scrie, punandu-l nemeritat in carti, despre ...
Citește pe Antena3.ro
