Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Numai cei rău intenţionaţi pot crede că Traian Băsescu a mers la Uniunea Scriitorilor să depună un buchet de flori la catafalcul lui Adrian Păunescu din motive de imagine. Dumnealui iubeşte poezia, nu doar poezia celui dispărut, ci poezia, în general. Ar fi trebuit să ne dăm mai demult seama de asta, atunci când l-am văzut lăcrimând în public, ceea ce, cum toată naţia ştie, s-a întâmplat de câteva ori. Un om care plânge are, nu-i aşa, un suflet sensibil, adică un suflet de poet. Este taman cazul preşedintelui nostru. Nici nu ne dăm seama câte eforturi trebuie să facă pentru a-şi masca acest... handicap. Da, chiar aşa, handicap, deoarece vorbim despre ditamai şeful de stat. La oamenii de rând sensibilitatea excesivă poate fi şi chiar este o calitate, pe când la un om politic de o asemenea anvergură ea se transformă în beteşug. Ba încă în unul dintre cele mai grave, şi nu este deloc greu să înţelegem de ce. Păi să ni-l imaginăm pe Nicolae Ceauşescu, cel din primii zece ani ai mandatului său, deoarece acesta face obiectul admiraţiei actualului preşedinte, cum ar fi fost să cadă pradă unei efuziuni lirice în timp ce semna decretul de interzicere a avorturilor din 1966? Se ducea, scuzaţi duritatea expresiei, dracului sporul demografic şi, o dată cu el, însuşi viitorul naţiunii.
Un conducător de ţară e pierdut, şi pentru istorie, şi pentru sine, dacă nu ştie să-şi ţină emoţiile în frâu. La poeţi e chiar recomandabil ca acestea să fie lăsate să zburde în voie. Ce te faci însă cu un preşedinte care are suflet de poet? Este exact drama pe care o trăieşte Traian Băsescu. Nici nu vă închipuiţi la ce chinuri îl supune firea sa poetică! Aproape că nu este zi în care lui Traian Băsescu să nu-i vină să plângă. Din te miri ce, aşa cum numai poeţilor de profesie li se întâmplă. Ba că nu le mai ajung oamenilor banii de la o leafă la alta, ba că nu mai sunt medicamente în spitale, ba că bătrânii, adică părinţii noştri, ceea ce înseamnă şi părinţii lui, se umilesc stând la cozi pentru a primi gratis o pâine, ba că fiii de ţărani nu mai au nici o şansă să meargă la şcolile de la oraş, ba că profesorii au ajuns să nu mai aibă după ce bea apa (cine-i pune?, să-şi astâmpere cu altceva setea), ba că poliţiştilor le scuipă infractorii în cap, ba c-a mai murit un soldat pe graniţa noastră cu Afganistanul? Fel de fel de nimicuri, după cum se poate constata. Dar sufletul nu prea are discernământ, mai cu seamă atunci când este ultrasensibil, se moaie în faţa simplului fapt divers, obligându-l pe deţinătorul său să verse potop de lacrimi. Înţelegeţi acum de unde vine cazna domnului preşedinte?
Din surse a căror provenienţă nu vreau deocamdată s-o dezvălui, cică în intimitate Traian Băsescu plânge de fiecare dată când DNA-ul mai înhaţă pe câte cineva. Clinchetul cătuşelor îl dă pur şi simplu peste cap. Şi plânge, plânge de ţi se rupe inima. Ce grozav ar fi să-şi pună suferinţa în versuri! Cu siguranţă literatura română ar avea mult de câştigat. Ce ziceţi, domnule Cărtărescu, nu încercaţi să-l convingeţi?
Citește pe Antena3.ro
