Bocet de Crăciun

Înainte de Paşte, mama a fost să moară niţel. S-a întors  după o noapte dramatică, dar nu mai era ea, ci o făptură încolţită  şi hăituită de frici ancestrale. Un cancer cerebral (cum să fie o boală cerebrală ?) a vrut să mi-o ia, aşa, nitam-nisam. Speranţa de viaţă este între opt şi paisprezece luni, ne-a zis medicul la externare. La început  de mai am adus-o acasă, la Turnu Măgurele, şi de atunci copilăria mea a fugit pe veci. Şi liniştea, şi zâmbetul,  şi somnul, toate s-au dus, şi... mama. Fiindcă femeia  pe care o ştiam nu mai seamănă  cu cea de acum. Dar deloc ! Mai întâi, cancerul i-a luat vorbele, pe care i le-a stâlcit caraghios şi i le-a  împuţinat înduioşător. Au urmat apoi  amintirile, trăirea de dinainte, şi cum să vieţuieşti fără memorie ? În cele din urmă, cam din  toamnă, i-a înmuiat picioarele şi  mâinile, le-a umplut  de zgaibe,  a ţintuit-o  definitiv în pat. I-a deformat trupul,  umflat într-o  parte şi anemic în cealaltă. Aproape  săptămânal merg să-mi văd mama-ruină. O mângâi şi-i ascult  suspinele, vaietul sfâşietor. Îi iau mâna în palma mea tremurândă şi mă înec de durere, plânsul se porneşte  abia la plecare,  pe drumul dinspre Bucureşti.  Aş vrea să-i spun o mulţime de lucruri, însă mi se opresc în gât  cuvintele şi tac. Iar tăcerea asta paralizantă creşte întruna şi va fi asurzitoare când  vor cădea primii  bulgări de pământ  pe sicriu... Zi de zi stau la pândă cu spaima  că poate azi se va întâmpla ca mama să treacă dincolo. Orice ţiuit al telefonului îmi accelerează bătăile inimii, orice semn oniric mă devastează. Vine Crăciunul, cu colindători  şi  sorcove vesele, cu părinţi şi copii fericiţi, anul se înnoieşte în curând... Atâtea clipe degeaba, căci mama, de fapt  ce a  mai rămas din ea, agonizează, departe de lumea celor vii şi teferi... M-aş face urător la căpătâiu-i muribund şi i-aş cânta  cel mai tragic colind de iubire. Bocetul copilului care se pregăteşte să devină orfan.