Bucureştiul e jazz

Fiecare loc are un ritm. Un ritm al lui. O pulsaţie specifică dată de viteza de mişcare a sevelor ce-i dau viaţă. Ca orice alt loc, şi acest oraş de plumb are ritmul lui şi tocmai ritmul lui a fost cel care, fără să ştiu, fără să înţeleg, s-a insinuat primul, tăcut, în arterele mele. Astfel oraşul, conectându-mă la sevele lui pulsânde în perfect sincron cu sângele meu, a transformat ritmul acestui loc în sursa mea de viaţă.

Înainte să ajung în Bucureşti, am locuit ani buni în Iaşi. Iubesc acest oraş. Din prea multe motive. Însă, nu de puţine ori, am simţit că ceva nu e bine, că ceva din lentoarea molatecă a oraşului, învăluit magic în miros de tei, mă ţine pe loc, mă blochează, mă scoate prea des din „real" şi mă suspendă într-o stare de emoţie adâncă, admirativă, liniştitoare. Sângele meu pulsa nebun, de ceva vreme începusem să mi-l aud şi să mi-l înţeleg, gândurile mele se aruncau în coexiuni electrice frenetice şi, întârziat, începusem să mă construiesc. Însă, până să ies afară din mine, totul se calma, înnăbuşit în minunata aromă de tei.

Sosită în Bucureşti, oraşul m-a aspirat brutal în nervul lui. Impactul a fost năucitor, ca într-o accident din care scapi întreg. Şocul mi-a pompat adrenalina în sânge dându-mi suficientă plăcere încât să vreau să rămân, apoi m-a lăsat năucită o vreme, cât să înţeleg ce se întâmplă, unde mă aflu, trăiesc?

În jur, la suprafaţă, demenţă. Zgomotul sirenelor, al maşinilor blocate din care unii claxonează violent sau strigă, al utilajelor care în permanenţă „repară" bucăţi de asfalt, al motoarelor dezlănţuite în cine ştie ce lupte de junglă, oameni grăbiţi, îngrămădiţi în mijloace de transport în comun, în staţii, clădiri amestecate brutal, atât coloristic, cât şi arhitectural, vechi cu nou, autentic cu kitsch, discret cu ostentativ, bun-simţ cu grosolănie, chiriaşi şi proprietari de blocuri, cafenele culturale şi cluburi arhipline de fiţe, politicul, presa, teatrul, filmul, cărţile, muzica, nopţile şi zilele sau zilele şi nopţile...

Bucureştiul e jazz. Free jazz. Aparent, fără noimă. Nebunie pe o structură fixă. Un amalgam de elemente, în mişcare permanentă, fiecare alergând cumva înainte năucitor, pe triectorii neregulate şi cu viteze variabile. Tu trebuie să ţii ritmul, mereu cu conştiinţa trează, mereu „pe fază", pregătit să răspunzi la orice stimul neaşteptat, să te deplasezi pe orice coordonate, dar şi atent la acţiunile tale, mereu construindu-te şi dezvoltându-te, adaptând cu flexibilitate unele suprafeţe sau structuri interne, îmbogăţind şi consolidându-le pe altele.

Bucureştiul e jazz. Şi „unora le place jazzul".