Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trăim cu convingerea că Evul Mediu a fost o perioadă cât se poate de întunecată în istoria umanităţii. Un singur exemplu, tratamentul de un sadism feroce, aplicat delincvenţilor, parţial explicat de grija pentru mântuirea sufletului celui condamnat. Un prim exemplu, Peter Nirsch, care ar fi considerat un adevărat monstru oricând şi oriunde. Călătorea relativ mult şi pe unde ajungea avea obiceiul să atace femeile gravide şi să le smulgă fătul din pântece. A fost capturat la Nüremberg prin septembrie 1581 şi acuzat de măcelărirea a peste 500 de victime.
Judecătorii vremii nu pot fi suspectaţi de blândeţe în cazul acestui asasin de o perseverenţă de-a dreptul diabolică. Mai întâi l-au torturat, apoi i-au turnat ulei încins peste rănile proaspete. După aceea a fost tras pe roată şi i-au rupt mâinile şi picioarele. La sfârşit l-au tăiat în bucăţi. Nimic excepţional, orice condamnat avea parte de pedepse asemănătoare.
Oamenii legii îi interogau pe suspecţi folosind fiare înroşite în foc sau îi fierbeau de vii. Sentinţele pe care azi le considerăm fără umbră de îndoială drept inumane erau parte integrală a vieţii cotidiene. Aceasta este observaţia lui Wolfgang Schild, cercetător la Universitatea din Bielefeld, Germania, autorul unei cărţi recent publicate despre justiţia din Evul Mediu.
S-au mai făcut încercări de a îndulci acest subiect controversat, cum ar fi descrierea procesului lui Gilles de Rais, cunoscut sub porecla de Barbă Albastră, din romanul "La bas" de Joris Karl Huysmans. Şi cum viaţa imită arta, Schild susţine la rândul său că avem o viziune deformată asupra trecutului, făcut să apară mai întunecat, astfel încât prezentul să pară mai agreabil. Folosind documente recent descoperite, cărţi şi pamflete, el ne propune să nu acordăm o atenţie exagerată brutalităţii pedepselor, ci să ţinem seama că una dintre intenţiile judecătorilor era să asigure mântuirea celui condamnat.
Renaşterea a contribuit din plin la crearea imaginii unui Ev Mediu sumbru, de o cruzime inimaginabilă. Marele poet Petrarca a avut o contribuţie extremă la campania de denigrare, el ne vorbeşte despre un taur din bronz în care condamnaţii erau copţi de vii. Dar călăii medievali nu erau animaţi doar de impulsuri sadice, ci credeau sincer în puterea torturii de a îndrepta sufletul nemuritor pe calea cea bună.
Victimele credeau şi ele în puterea purificatoare a durerii şi de multe ori solicitau tortura pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi integritatea morală. Dar bătăile şi zdrobirea membrelor nu erau practicate samavolnic. Codul promulgat în 1532 de Carol al V-lea: "Peinliche Halsgerichtordnung" menţionează folosirea torturii "numai la ordinul unui judecător înţelept". Călăii erau sfătuiţi să-şi folosească "judecata care să-i modereze în ce priveşte folosirea forţei". Un verdict de vinovăţie presupunea "mărturii strict cercetate", iar cel mai vechi Cod Penal al Germaniei, cunoscut sub numele de Klagspiel şi redactat de edilii din Schwabisch Hall conduşi de Conrad Heyden, precizează că "orice îndoieli privind vina inculpatului trebuie să fie combătute prin dovezi clare ca lumina zilei". Printre ele figura şi aşa-zisa "Bahrprobe", în care presupusul asasin era pus să atingă rănile victimei, metodă de presiune psihologică ce ar fi trebuit să-l facă să-şi mărturisească crima.
Alte dovezi, probabil la fel de convingătoare, erau obţinute prin metodele convenţionale pomenite anterior. Schild încearcă să ne convingă că oamenii din acele vremuri credeau în realitatea păcatului, iar tortura li se părea ceva firesc. Spectatorii prezenţi la execuţii se supărau şi protestau în cazul în care călăul nu îşi făcea treaba cum se cuvine şi îl făcea pe condamnat să sufere peste măsură. În 1585, în cantonul elveţian Graubunden, călăul din Chur, care a venit beat la lucru, a fost linşat de populaţia indignată.
Călăii "mai de treabă" foloseau tot felul de trucuri pentru a scurta suferinţa condamnaţilor, foloseau la ruguri paie umede şi la adăpostul perdelei de fum îi gâtuiau pe cei propuşi la ardere. La spânzurători se plăteau sume substanţiale pentru a grăbi execuţia. Dar ceea ce este important, ne spune autorul, este grija nemăsurată a judecătorilor şi a călăilor pentru sufletul celui torturat şi executat.
Greu să nu ne amintim de torţionarul din romanul lui Orwell: "1984", care spera că victima îi va iubi şi pe el, şi pe regimul pe care îl reprezintă. Şi mai greu este să sperăm că peste ani şi ani nu se vor publica tomuri savante despre folosirea pe scară largă a torturii spre binele celor care au trăit în secolul al XX-lea.
Citește pe Antena3.ro
