Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Gestul său de disperare a dus la proteste masive și din ce în ce mai violente în Tunisia, dramatic intensificate după decesul lui Bouazizi. Demonstrațiile de stradă au provocat demisia și fuga din țară a președintelui Ben Ali, după 23 de ani petrecuți la putere. Post factum, cazul Bouazizi a fost declarat ca fiind principala scânteie care a provocat „incendiul″ transnațional al „Primăverii Arabe″ din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
În seara de dinaintea gestului său extrem de protest, Mohamed Bouazizi împrumutase 200 de dolari pentru a cumpăra marfă de vândut în ziua următoare. Pe 17 decembrie, la nici trei ore după ce își începuse ziua de muncă, un echipaj de poliție i-a confiscat taraba pe roți, după care a fost și bătut. S-a dus și a făcut plângere la biroul guvernatorului, cerând să îi fie restituit obiectul muncii, însă acesta a refuzat să îl asculte.
Deznodământul tragic a fost urmarea unor ani întregi de abuzuri, violențe și umilințe suportate de vânzătorul ambulant din partea autorităților, la fel precum cei mai mulți dintre cei care practicau aceeași meserie ca el: de la extorcare repetată prin șpagă impusă la confiscări și alte forme de hărțuire.
Dacă lărgim cadrul istoric, vedem că acești comercianți informali, parte din țesătura tradițională cea mai veche și mai profundă a societăților respective, au fost în contemporaneitate, printr-un trist paradox, atât vectori declanșatori, cât și victime ale diverselor revoluții care au marcat regiunea.
Ei fac parte din sistemul complex al așa-numitelor „economii de bazar″, întemeiate mai degrabă pe cutume și înțelegeri interpersonale decât pe reglementări juridice propriu-zise. Care reușeau, în iterațiile lor cele mai benigne, să conserve drepturile de proprietate privată și, concomitent, să manifeste cel puțin tacit o solidaritate colectivă în fața structurilor statale formale, fără să le fie propriu-zis ostile acestora:
„Ceea ce a făcut ca bazarurile să se comporte precum niște entități unitare și solidare au fost mecanismele de arbitraj, biletele la ordin, sistemele multilaterale de credit, cercurile religioase informale și rețelele familiale extinse. Aceste practici au amestecat până la confuzie registrele economice, sociale și culturale, prin crearea de relații sociale dense, pe termen lung și cu mai multe fațete în cadrul comunităților, care au compensat stratificarea socială, diversitatea politică, specializarea economică și rivalitățile inerente. Astfel, bazarurile au reușit, în secolul XX, să facă față diverselor dominații tiranice și să-și protejeze interesele colective″. („Back to the Future: Bazaar Strikes, Three Decades after the Iranian Revolution″; Azam Khatam, Arang Keshavarzian; 2009; Middle East Institute).
Un exemplu al paradoxului menționat mai sus este dat chiar de Revoluția Islamică din Iran. Nu cu mult timp după îndepărtarea sa de la putere, fostul șah Reza Pahlavi mărturisea că promovarea înființării și dezvoltării de supermarketuri și măsurile luate împotriva bazarurilor tradiționale au reprezentat una dintre cele mai riscante politici ale sale de modernizare a țării.
Și într-adevăr, bazarurile au sprijinit Revoluția. Însă au avut ulterior surpriza neplăcută de a constata că noul regim nu doar că a venit cu forma sa proprie de ostilitate, ci și că este mult, mult mai greu să reziști în fața teocrației tradiționaliste decât în fața monarhiei prooccidentale. „Trebuie să sprijinim bazarul cu toate puterile noastre; în schimb, bazarul trebuie să sprijine guvernul″, spunea ayatollahul Khomeini în 1982.
„Având în vedere această schimbare drastică a politicii statului cu privire la bazar, nu este de mirare că bazarul din Teheran a avut experiențe radical diferite sub aceste două regimuri. Ceea ce este uimitor, totuși, este că transformarea nu a fost în sensul așteptat. Bazarul a supraviețuit și a rămas autonom în timpul modernizării promovate de regimul Pahlavi (a fost chiar unul dintre actorii principali ai Revoluției), însă a fost radical restructurat și slăbit sub Republica Islamică autointitulată tradiționalistă. (...)
Politicile regimului Pahlavi din anii 1960 și 1970 nu au demontat instituțiile economice din bazarul Teheranului, ci le-au permis un cadru autonom de reglementare. Dimpotrivă, politicile Republicii Islamice au modificat radical relațiile din cadrul bazarului, i-au schimbat instituțiile, practicile și regulile și i-au redus capacitatea de a se mobiliza împotriva statului. Ironia este că, deși răsturnarea monarhiei a fost în mare parte un răspuns la practicile discriminatorii și clientelare care au înstrăinat grupurile ce formau bazarul (clasa muncitoare și cea de mijloc, inclusiv clericii și orășenii săraci), segmente mari din aceleași clase sociale au fost ulterior dezmoștenite politic de regimul care a urmat″. („Bazaar and State in Iran. The Politics of the Tehran Marketplace″; Arang Keshavarzian; 2007; Cambridge Middle East Studies).
Există, totuși, și viziuni în care bazarul nu este prezentat ca personaj neapărat pozitiv, ca underdog născut natural din societate care rezistă în fața diverselor forme de opresiune statală, ca „economie reală″ aflată sub presiunea planificărilor centralizate, revoluționare sau nu. Ci ca frână reală în calea modernizării politice și economice, în plus caracterizat el însuși de structuri interne de putere opresivă și de ierarhii pe cât de informale, pe atât de inflexibile.
De exemplu, profesorul Ali M. Ansari argumentează, în „The Bazaar and the Case of Iranian Capitalism″, că logica economică dominantă a Iranului este capitalismul așa-numit „mercantil″, caracterizat de o mentalitate pe termen scurt care pune în prim plan comerțul, arbitrajul, opacitatea și extractivismul în detrimentul investițiilor productive. Referindu-se la comerțul cu covoare persane ca studiu de caz, el arată cum beneficiile acestuia sunt capturate în proporție covârșitoare de intermediari cu relații și influență, în timp ce producția este externalizată către o forță de muncă rurală prost plătită, fapt care generează marje mari de profit ce nu sunt reinvestite în crearea și construirea de capacitate industrială.
Important este că din analiza lui Ansari reiese că, de fapt, statul a fost cel care a preluat tot ce era mai rău în bazar și a transformat acele lucruri în politici publice. Mai precis, informalismul bazat pe relații și putere a fost instalat în miezul regimului teocratic „revoluționar″ al Iranului, în locul a ceea ce ar fi trebuit să fie statul de drept și domnia legii. Statul a devenit simultan arbitru, jucător și beneficiar, cu argumentul ideologic al rațiunii de securitate, în fața amenințării inamicilor.
Astfel, potrivit autorului, Iranul nu a reușit să-și ducă până la capăt tranziția către capitalismul industrial, caracterizat de voința și capacitatea de a investi pe termen lung, pe bază de reguli transparente. În schimb, a transformat clientelismul în politică oficială de stat, acordând preferențial licențe de comerț exterior și redistribuind discreționar veniturile obținute din exploatarea resurselor de petrol și gaze naturale. Iar asta a încurajat consumul și expatrierile de capital, în dauna investițiilor în industria națională. Rezultatul a fost un model de creștere deloc adaptat exigențelor competiției globale, întrucât descurajează plasamentele de capital intern și străin pe termen lung.
Toate astea pot fi interpretate și ca un soi de răzbunare metaforică a bazarului, deopotrivă strangulat și plagiat de stat.
Răzbunarea este însă una tristă, căci dă seama de unul dintre eșecurile regiunii: incapacitatea de a dezvolta un sector privat puternic, competitiv și integrat pe toate planurile cu piețele globale. Asta pentru că statele de acolo privesc – și nu greșesc în totalitate - orice cashflow de business solid independent de rețelele clientelare statale și infrastatale ca pe o amenințare directă la puterea regimurilor politice conducătoare.
Citește pe Antena3.ro
