x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Cenaclul Flacăra (I)

Cenaclul Flacăra (I)

de Vasile Seicaru    |    25 Mai 2008   •   00:00
Cenaclul Flacăra (I)

Să nu credeţi acum că voi face vreo analiză specială, critică, sau că voi veni cu vreo privire amănunţită a ceea ce a însemnat Cenaclul Flacăra! Cenaclul Flacăra al Tineretului Re­voluţionar... că aşa se chema pe atunci!

Amintiri - Colindul Dunării, adus în capitală

Să nu credeţi acum că voi face vreo analiză specială, critică, sau că voi veni cu vreo privire amănunţită a ceea ce a însemnat Cenaclul Flacăra! Cenaclul Flacăra al Tineretului Re­voluţionar... că aşa se chema pe atunci! Nu, nici vorbă, eu vă voi povesti numai din punctul meu de vedere, amintiri legate de mine şi din ce am trăit din momentul în care am intrat în cenaclu...!

...cînd m-a invitat redactorul Amuza să vin la Bucureşti la cenaclu (pentru că eram pe o listă pe care o întocmise poetul), nu-mi venea să cred, pentru că-mi do­ream de mult, din tot sufletul să ajung şi eu acolo. Am participat la un spectacol la Sala Sporturilor din Bucureşti, unde ve­neam cu cîntecul meu «Colindul Dunării», pe versurile poetului Paul Tu­tungiu. Totul mi se părea un vis... Dan Andrei Aldea, Florian Pittiş, Doru Stănculescu, Sorin Minghiat, Evandro Rosetti, Mir­cea Vintilă, Nicu Alifantis, Ma­r­cela Saftiuc... doar cîţiva din pri­ma generaţie, apoi mai ţin minte că era acolo, venit cu doi ani înaintea mea, Victor Socaciu, pe care Păunescu îl numea «cel mai interesant cîntăreţ al ultimului val»... hei, ce vremuri!... au mai fost cîteva spectacole prin ţară, după care a urmat o pauză. Cînd şi-a reluat activitatea cenaclul, în mai 1979, şi am fost reinvitat să vin la Bucureşti, la «Casa Scînteii», acolo unde era punctul de întîlnire şi locul de plecare către orice destinaţie stabilită de Adrian Păunescu, eu eram cu Gabi în camera noastră din apar­tamentul părinţilor mei din G­a­laţi, proaspăt căsătoriţi (de numai trei sau patru zile)... s-ar spune că eram în luna de miere... dar a trebuit să plec, şi ţin minte că am făcut haz cu soţia mea de ce avea să urmeze... pentru că era uşor de prevăzut: trebuia să lipsesc mult de acasă, de la şcoală (că eram tînăr profesor de edu­caţie fizică). Gabi a spus cu glas scăzut... «Mi-a trebuit folkist... atunci folkist o să am!»... Am plecat imediat la Bucureşti şi pe data de 2 mai 1978, am păşit îm­preună cu cei vechi pe gazonul Sta­dionului Republicii, la o pa­ra­dă organizată de UTC, la care au fost chemaţi şi membrii cenaclului, conduşi de Adrian Păunescu. Atunci nu am cîntat, a fost aşa... doar o trecere prin faţa ti­ne­rilor prezenţi pe stadion. Am ră­mas perplex cînd am văzut de cîtă popu­laritate se bucura cenaclul.

La cenaclu... ca la cenaclu: plecam vara, treceam pe la mare, unde susţineam mai multe concerte prin zonă... urma un număr de concerte prin ţară, şi ne mai prindea şi iarna cîteodată, cu mici pauze. Circula o glumă de-a lui Mir­cea Vintilă pe atunci: pentru că era vară,  şi pentru că se putea să nu mai ajungem pe acasă pînă iarna, Ciocu ne întreba pe rînd dacă ne-am luat schiurile. Dacă plecam iarna în turneu, ne întreba dacă ne-am luat slipurile!... O să vă spun cîteva nume din ceea ce reprezenta pe atunci ultimul val de cîntăreţi folk aleşi pe criterii stricte şi oarecum valorice de Păunescu şi de membrii mai vechi: Maria Noghi, Arpad Domo­koş, Laurenţiu Mărgi­neanu, Grotendorfer Wolker şi Vasile Şei­caru! Bineînţeles că pe parcurs au mai intrat mulţi, dar cei pe care ţi i-am enumerat au venit o dată cu mine. În autocar, pe pri­mele locuri stăteau cei proaspăt veniţi, iar în spate cei vechi. La masă, niciodată nu stăteau cei noi cu cei vechi... aşa era la cenaclu, şi aşa respectam cu toţii re­gula! De multe ori, în timpul unui recital susţinut de unul din gene­raţia veche, veneau la microfoane să cînte (la refrenele foarte cunoscute de toată lumea din România acelor ani) numai membrii celebri din aceeaşi  generaţie cu el... nu se amestecau lucrurile... că aşa era la cenaclu... dacă erai nou, trebuia să aştepţi să-ţi vină rîndul pînă cînd punea poetul ochii pe tine, şi atunci erai sigur că dacă nimereai să faci o linie melodică bună şi mai aveai parte şi de o poezie la fel de bună, sau de versuri făcute special pentru tine... (eu am avut parte de aşa ceva şi am reuşit să-mi fac un nume în genul acesta numit cu atîta dragoste de noi «folk», şi mă bucur şi azi de acest lucru... dar am fost şi bun, nu-i aşa?)..., veneai imediat în faţă şi popularitatea ta creştea. În fond, toţi ne doream să fim la fel de cunoscuţi şi de celebri ca şi ceilalţi dinaintea noastră!

×
Subiecte în articol: cutia cu romantism