Clauza la miresele plinuţe

Dupa un numar de ani de la exe­cu­tia lui Ceausescu, au inceput sa dea interviuri si sa faca o chestiune de faima din rosturile lor de la curte bucatarul, arhitectul, cro­i­to­rul, femeia in casa si alti slujbasi din intimitatea cuplului. A trebuit sa treaca un timp, pentru ca frica sa dea in tupeu si chiar in trufie. In­trebarea ar fi: cat timp?

Dupa cati ani memoria colectiva oboseste, iar toleranta trece direct in admiratie? Sigur ca personalul de casa al impuscatului nu trebuie culpabilizat. Dar nici glorificat. Legenda contamineaza intotdeauna, facandu-l pe cel infestat intr-o prima faza un ales al sortii. Sluj­ba­sii nu erau angajati doar pentru ex­celenta lor in profesie, ci si pentru niste virtuti de cazarma. Or, cand ajung vedete, acestia fac mare caz exact de ce n-au fost si nici nu aveau cum sa fie: mari profesionisti. 2. Un bun prieten il defineste pe un scriitor mort nu demult si laudat in anunturile funerare cu superlativele asbolutului in profesie ca fiind 'cel care a baut la masa de alaturi'.

In crasmele fecventate de artisti, mai-marii se adunau la o masa, iar mai-micii se faleau, pana la adanci batraneti, cu meritul de a fi baut cu mai mici ca si ei la una dintre mesele din vecinatate. Intr-un fel, e povestea unei sublime erori culturale, semanand mult cu aceea a omului caruia i-a iesit la loterie numarul 65, dar s-a castigat potul cel mare cu 66. Eroarea consta in faptul ca 65 nu-i foarte aproape de 66. E tot atat de departe de 66 ca si 4 sau ca si 1.378.917. 3. Un no­tar de lume noua istoriseste, cu ta­gada in glas a celui care a vazut multe, dar nu conteneste sa se mire de ce ii e dat inca sa vada, o cearta pre­nuptiala privitoare la contract.

Bar­batul, venit dupa cativa ani de facultate in Anglia cu ifose de lord, im­pune o clauza care da peste cap ceremonia. Vrea sa fie dezlegat de ori­ce obligatie matrimoniala daca ta­nara sa sotie trece de 65 de kilo­gra­me. Cea mai revoltata nu e fata, care n-are mai mult de 55, ci ma­ma acesteia, care arata bininisor suta. 4. Pentru mine, Bucurestiul vechi nu e cel de mai jos de Lipscani, ci acela al locurilor pe unde ra­taceam, inainte de 1990, pentru o bucata de branza sau un os de vita cu putina carne pe el. In vre­mu­rile acelea, Harta melancolica a Capitalei suferea o multime de in­versari. Astazi, cand vrem sa in­formam un amic despre un maga­zin cu specialitati, ii dam ca reper geo­grafic un spital cu nume sau o bi­s­erica. Inainte de 1990, am ajuns la Spitalul pentru boli de plamani dupa ce un coleg mi-a explicat ca 'e alaturi de Alimentara unde ti-am recomandat eu pe omul ala care ti-a dat niste cafea Alvorada'.