Competiţia aparenţelor

Uneori, când se acumulează prea multe în gândul şi în inima mea, îmi dau seama că m-am săturat să trăiesc pe vârfuri, ca să nu-i nemulţumesc pe cei din jur. Ca nu cumva cineva să se simtă bruscat de cuvintele mele directe, ca nu cumva cineva să interpreteze cele spuse sau făcute de mine altfel decât mă aşteptam eu să o facă. Viaţa trăită aşa, pe furiş şi întotdeauna cu o pauză prea mare între cuvinte, pentru calcularea consecinţelor, e prea săracă pentru cei mai mulţi. Nu e corect, nici pentru noi, nici pentru ceilalţi, să spunem doar jumătate de adevăruri, să ne oprim brusc la jumătatea unei fraze, în aşteptarea aproape disperată de a înţelege din reacţia celui din faţa noastră dacă e sau nu de acord cu noi, dacă e sau nu dezamăgit de felul în care gândim şi ne exprimăm convingerile.

Scriam săptămâna trecută, în "Flacăra lui Adrian Păunescu", că sunt pentru sinceritate, aducând argumente favorabile acestui nou mod de a privi viaţa, de a gândi prezentul şi de a planifica viitorul. Şi totuşi când mă străduiam să conving că e bine să spunem ce avem de spus la timp, fără să ezităm, fără să ne gândim de prea multe ori la ce s-ar putea întâmpla, dacă nu iese bine ceva, nu eram nici eu pe deplin convinsă că aşa trebuie înfruntate toate. Acum însă mi-e mai clar ca oricând că parcă pierdem mult, prea mult timp cu discuţiile de aparenţă, cu frazele gândite dinainte, cu permanenta fugă de responsabilitate, cu teama de a ne asuma propriile cuvinte. Sunt clipe în viaţă când vezi că, oricum ai pune problema, oricât de mult te-ai strădui să-i înţelegi pe cei care nu au mereu timp să te asculte, oricât ai încerca să găseşti un front comun pentru toate neliniştile acumulate în anturajul complicat, devenit, între timp, indispensabil, ceva nu funcţionează. Undeva, iarăşi se pierde semnalul, se pierde comunicarea, se distorsionează vocalele, se înghit silabe şi se duce totul către o zădărnicie insuportabilă.

De la o vreme am observat că şi privirile se interpretează şi devin motiv de ceartă, pretext pentru rememorarea greşelilor din trecut, mai mult sau mai puţin recunoscute. Eu mă retrag, pentru moment, din această competiţie obositoare a aparenţelor şi a vieţii trăite cu teamă. E foarte greu să te gândeşti mereu mai mult la ceilalţi, să te forţezi să laşi loc pentru a întoarce sensul clar al unei sincerităţi pe care cei din jur nu vor sau chiar nu pot să o înţeleagă ca atare. E complicat să aştepţi mereu să se golească lista posibilelor consecinţe negative, să-ţi cenzurezi încontinuu sentimentele, speranţele, gândurile, scopurile, doar ca să ai certitudinea că, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, va ieşi bine, nu vor fi discuţii pe marginea faptelor tale, nu se va supăra nici el, nu se va simţi jignită nici ea, nu vor protesta nici ei.

E bine, e fundamental să ne pese în toate momentele vieţii de ceilalţi, dar sinceritatea merită dispensă de la rigurozitatea acestei reguli. Avem totuşi dreptul de a fi noi înşine, de a spune ce simţim, de a face mărturisiri, de a împărtăşi cu cei pe care îi avem aproape ce ni se întâmplă şi ce ne frământă. Oricum, la final, când se va face calculul decisiv, cineva se va supăra şi se va fi simţi nedreptăţit sau ignorat. Nu le putem face pe toate şi nu putem mulţumi pe toţi cei implicaţi în povestea imprevizibilă numită viaţă. şi, cu siguranţă, la un moment dat, când vom privi în urmă, mult mai detaşat şi mai matur, cu mai multă răbdare şi înţelepciune, ne va părea rău că a trecut timpul şi noi am tăcut mai mult decât era cazul, pentru că nu am văzut la vreme că avem cu cine vorbi, pentru că nu am avut curajul să ne asumăm propriile trăiri, pentru că nu am avut instinctul să ne dăm seama că vorbele ezitante riscă să fie ignorate sau uitate repede.

Poate că iar voi fi acuzată de prea multă negură, de o perspectivă total negativă asupra realităţii, de tendinţa de a privi viaţa ca pe un film trist, dar nu mă pot minţi şi nu îmi pot schimba atitudinea de la o zi la alta, de la o frază la alta.

Aşa mi se aşterne mie prezentul, aşa, cum îl redau în aceste cuvinte, cum încerc să-l transcriu pentru cei care mă citesc şi care îmi înţeleg sau nu frământările. Nu mă prefac, nu exagerez, nu inventez doruri şi suferinţe, ci pur şi simplu încerc să supravieţuiesc. Uneori, cu inima ascunsă printre cuvinte. Alteori, cu toate sentimentele asumate.