Constanta de la Constanţa

E plin internetul de felicitări pentru Simona Halep şi mai ales de mesaje de încurajare, după finala de la Roland Garros, câştigată, din păcate pentru noi, de rusoaica Maria Sharapova. De la politicieni care mai scriu, din când în când, pe bloguri rânduri pe care ei (uneori, doar ei) le consideră pline de tâlc, la oameni simpli, care postează de obicei pe Facebook bucheţele de flori sau ceşti de cafea cu mesajul „bună dimineaţa”, cu toţii au ales fie să-i mulţumească Simonei, fie să-i declare, negru pe alb, iubire şi preţuire necondiţionate.

Am urmărit şi eu, la fel ca mulţi dintre cunoscuţi, meciul de sâmbătă după-amiază. Am stat trei ore cu ochii spre televizor, aşteptând să vină vestea bună. Vestea bună… n-a venit. Dar, pentru prima oară, nu am fost dezamăgită. Eleganţa Simonei Halep, dăruirea cu care a jucat fiecare minge, încruntarea ei de la unele decizii ale arbitrului de scaun, discreţia cu care lovea cu racheta, bucuria reţinută pe care o simţea când câştiga un punct important, privirea ei demnă, concentrată şi curată, demnitatea cu care a pierdut ultimul set, tristeţea de la final, când nu s-a retras, ca adversara ei, la vestiare, ci a rămas pe teren, căutând cu ochii aţintiţi către nicăieri o explicaţie pentru neşansă, discursul de la festivitatea de premiere şi cele câteva cuvinte în franceză pe care le-a dăruit publicului de la Paris, aplauzele resemnate adresate Mariei Sharapova, chipul cuminte cu care i-a ascultat acesteia discursul, ambiţia cu care a strâns la piept trofeul său de finalistă şi, mai ales, constanţa de care a dat dovadă, şi în aceste două săptămâni de Roland Garros şi în întreaga ei tânără carieră, toate acestea fac din Simona Halep, aşa cum au spus-o mulţi înaintea mea, o mare şi adevărată campioană.

Ştiu că acum, când fiecare, brusc, se pricepe la tenis şi la regulile finalelor, când toţi comentăm aprins prestaţia din tie-break sau de la nu ştiu care punct al setului trei, când dă bine să spui ceva de meciul de sâmbătă şi de strălucitoarea carieră a româncei noastre, toate cuvintele mele pot părea clişee. Dar şi clişeele sunt, din când în când, importante. Mai ales dacă le dăm bun de tipar ştiind foarte clar că Simona Halep nu va juca mai bine data viitoare datorită comentariilor sau încurajărilor noastre. Nu va câştiga următorul turneu pentru că i-am prezis noi că o să-l câştige. Cu toate acestea, probabil că, în discursul de campioană, va avea iarăşi lacrimi în ochi şi le va mulţumi, elegant, tuturor celor care au susţinut-o. Iar noi, încă rătăciţi şi confuzi, ne vom mulţumi conştiinţa încă o dată, admirând-o pe cea mai înaltă treaptă a performanţei.

Suntem norocoşi că Simona Halep e româncă. Dar n-avem niciun merit pentru reuşitele ei. Astăzi, constanta de la Constanţa este campioana noastră şi îi suntem alături. Bine-ar fi ca şi mâine sau poimâine sau oricând altcândva o să-i fie greu şi o să aibă nevoie de o vorbă caldă, de o încurajare rostită ochi în ochi sau postată pe eternul şi fascinantul Facebook, să ne găsească tot aici…