Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Intalnirea la nivel inalt de saptamana trecuta a contat pentru a stopa mersul catre reinghetarea pietelor financiare, care ar fi complicat si viata economica a Romaniei.
Dar, desi multi au salutat ca s-a ajuns in cele din urma la un compromis intre Berlin si Paris, detalii tehnice cheie ale Pachetului sunt neclare. Nivelul tintit al fortei de interventie a Fondului de Salvare (EFSF) este de 1.000 de miliarde de euro. Dar cum se va realiza acest nivel este nelamurit. Varianta de a garanta numai o portiune (transa) din noi obligatiuni emise aduce probleme in sine, nefiind clar daca va exista apetit de achizitie pentru astfel de instrumente.
Nici crearea unui vehicul special, care sa fie alimentat cu resurse de aiurea (din China de pilda, de la FMI etc.) nu are contur clar. Ce vreau sa spun este ca cifra mentionata este ipotetica. Si, ceea ce importa mai mult, ea este mult inferioara nivelului care este perceput ca fiind capabil sa faca fata presiunilor asupra Italiei si Spaniei – ma gandesc la circa 2.000 miliarde de euro. Capitalizarea bancilor are sens. Dar va fi greu ca acest proces sa aiba loc fara a mentine presiune inalta pe piata creditului, intrucat bancile vor intra in competitie cu guvernele pentru fonduri de finantare si refinantare. Grecia, de facto, a intrat intr-un faliment ordonat. Dar trebuie sa avem in vedere ca haircut-ul este legat de recapitalizarea bancilor.
O lipsa majora, in opinia mea, a Pachetului este restrictionarea operatiunilor Bancii Centrale Europene, in achizitii de obligatiuni pe piata secundara. BCE a fost singura institutie care a adus liniste pe piete, fiindca are capacitate de interventie imediata si incomparabila. Interventii ale BCE vor fi necesare in continuare, deoarece carentele de fond ale zonei euro nu sunt abordate frontal. EFSF este o forma embrionara a unei trezorerii comune, dar este mica (inca) ca potential de resurse mobilizabile si nu suficient de convingatoare prin solutiile tehnice adoptate. Austeritatea, ca ajustare fiscala, plus reformele structurale au eficacitate daca conduc rapid la crestere economica. Daca nu, necazurile persista, uneori se pot chiar adanci. Fapt este ca nu se intrevad solutii pentru ameliorarea competitivitatii in sudul Zonei. Vedem aici handicapul de a realiza ajustari numai prin salarii si alte costuri cand castigurile de productivitate sunt insuficiente.
As vrea sa gresesc, dar nu vad cum rezolvarea de fond a crizei din zona euro poate avea loc fara crearea unui imprumutator de ultima instanta, asa cum exista in SUA, Canada. Trezoreria comuna ar trebui sa fie insotita de autentice institutii comune de reglementare si supraveghere a pietelor financiare – care si ele ar trebui sa fie imblanzite prin masuri radicale (de tipul legislatiei Glass Steagall, impozitarea suplimentara a entitatilor foarte mari etc). La acestea ar trebui sa fie atasata o strategie de stimulare a cresterii economice in sudul zonei euro.
Intr-o perspectiva mai indepartata nu trebuie sa excludem iesirea unei (unor) tari din zona euro, mai ales daca ideea transferurilor fiscale nu va fi impamantenita intr-un nou design al Uniunii Monetare si daca discrepantele economice intre Nord si Sud se vor adanci.
